Marius Mioc - site

Generalul Stănculescu, eliberat din puşcărie pe motive medicale, îşi petrece seara la cazino (2 video)

Reporterii HotNews.ro s-au deplasat la faţa locului, unde l-au recunoscut pe Victor Anastasie Stănculescu care după o oră de la mesajul citiorului nostru era tot la aparate. Fostul general a stat în casino pînă la ora 23:55.

Victor Atanasie Stănculescu a fost eliberat din arest pe 12 mai anul acesta, după ce magistraţii Tribunalului Militar Bucureşti au decis că fostul general să fie eliberat un an, pentru a se putea interna. Într-un raport al medicilor se arată că “bolnavul Stănculescu Victor Atanase se află într-o situaţie de risc vascular cerebral sau cardiac maxim“. Cu toate acestea fostul general a petrecut mai bine de două ore la casino.

La ieşirea din casino, i-am adresat cîteva întrebări fostului general Stănculescu.

Reporterii portalului de ştiri hotnews l-au surprins pe generalul Victor Atanasie Stănculescu, osîndit la 15 ani închisoare pentru participare la reprimarea revoluţiei din Timişoara (72 de morţi), eliberat pe motive medicale de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, într-un cazino împreună cu mult mai tînăra sa prietenă (nevastă-sa s-a sinucis). Domnul general a stat acolo vreo 2 ore.

Cum îşi ispăşeşte Victor Atanasie Stănculescu la cazino pedeapsa de 15 ani închisoare
(Attila Biro, Victor Cozmei)

Condamnat pentru “omor deosebit de grav” în dosarul revoluţiei de la Timişoara şi eliberat din arest pe motive medicale, Victor Atanasie Stănculescu a fost surprins marţi seara intrînd într-un casino din Capitală. Cu toate că în expertiza medicală pe baza căreia a fost eliberat se menţioneaza că “bolnavul se află într-o situaţie de risc vascular cerebral sau cardiac maxim“, Stănculescu a petrecut mai bine de două ore la aparatele de joc ale casinoului. La ieşirea din sala de jocuri Stănculescu a declarat că sănătatea nu îl împiedică să joace la casino. Întrebat dacă are un mesaj pentru urmaşii victimelor revoluţiei acesta a replicat: “Du-te şi întreabă acolo, înăuntru, în casino“.
* Pe 29 iulie fostul general Stănculescu nu s-a prezentat în faţa magistraţilor, avocaţii motivînd că acesta ar fi fost internat la secţia de terapie intensivă a Spitalului Militar.
* În urma procesului revoluţiei de la Timişoara, instanţa a decis plata unor daune de peste un milion de euro pe care fostul general le va plăti împreună cu statul român. [Nota mea: de aia a mers la cazinou, nădăjduieşte să cîştige marele pot şi să plătească despăgubirile]
* Pe 16 septembrie, magistraţii vor decide dacă Victor Atanasie Stanculescu va rămîne în libertate sau va reveni în arest. [Procurorii au declarat recurs la decizia Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti de eliberare a lui Stănculescu. Recursul a fost programat anterior pe 29 iulie şi s-a amînat pentru 16 septembrie ca urmare a lipsei inculpatului]
Generalul Victor Atanasie Stănculescu a fost eliberat din arest pe 12 mai anul acesta, după ce magistraţii Tribunalului Militar Bucureşti au decis că fostul general să fie eliberat un an, “din motive medicale”.

Imaginile cu Victor Atanasie Stănculescu jucînd la aparate:

Reporterii HotNews.ro s-au deplasat la faţa locului, unde l-au recunoscut pe Victor Anastasie Stănculescu care după o oră de la mesajul citiorului nostru era tot la aparate. Fostul general a stat în casino pînă la ora 23:55.

Victor Atanasie Stănculescu a fost eliberat din arest pe 12 mai anul acesta, după ce magistraţii Tribunalului Militar Bucureşti au decis că fostul general să fie eliberat un an, pentru a se putea interna. Într-un raport al medicilor se arată că “bolnavul Stănculescu Victor Atanase se află într-o situaţie de risc vascular cerebral sau cardiac maxim“. Cu toate acestea fostul general a petrecut mai bine de două ore la casino.

La ieşirea din casino, i-am adresat cîteva întrebări fostului general Stănculescu.

- Domnule Stănculescu, jucaţi des la casino? Nu aveţi probleme de sănătate?
- Da’ ce te interesează pe tine?

Femeia care îl însoţea pe Stănculescu s-a repezit la camera de filmat şi apoi a continuat:
- De ce faci porcăria asta? Termină! Vrei să-ţi sparg camera?

Dialogul a continuat cu Stănculescu care şi-a temperat însoţitoarea.
- Aţi fost eliberat din arest pe motive grave de sănătate. Pe 29 iulie aţi fost la terapie intensivă, aşa este?
- Da.
- Puteţi rezista trei ore la casino?
- Da.
- Ce le transmiteţi părinţilor ai căror copii au murit în Revoluţie?
- Du-te şi întreabă acolo, înăuntru, în casino.

Din nou, femeia care l-a însoţit ne-a ameninţat că ne sparge camera de filmat. După acest dialog, cei doi s-au plimbat o vreme în zonă.

* 12 mai anul acesta magistraţii Tribunalului Militar Bucureşti au decis că fostul general să fie eliberat un an, pentru a se putea interna. Raportul medical arată că “bolnavul Stănculescu Victor Atanase se află într-o situaţie de risc vascular cerebral sau cardiac maxim“, iar problemele sale de sănătate pot fi rezolvate la “clinicile de un înalt nivel de competenţă şi dotare tehnologică” întrucît “situaţia de boală în care se află numitul Stănculescu Victor Atanase are caracter de mare urgenţă“.
* Decizia a fost atacată de procurorii militari, iar pe 29 iulie, recursul a avut termen de judecată la Curtea Militară de Apel Bucureşti. Avocaţii lui Stănculescu au arătat, atunci, că acesta nu s-a putut prezenta la termen din cauză că este internat la Secţia de terapie intensivă a Spitalului “Carol Davilla”.
* Curtea de Apel Militară Bucureşti a amînat pentru 16 septembrie recursul Parchetului Militar de pe lîngă Tribunalul Militar Teritorial împotriva deciziei de eliberare pentru un an a lui Victor Atanasie Stănculescu, deoarece acesta e internat la terapie intensivă.

În octombrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut, printr-o sentinţă definitivă, condamnarea generalilor Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac, la 15 ani de închisoare şi degradare militară în procesul Revoluţiei din Timişoara. Procesul s-a lăsat şi cu plata unor daune de peste un milion de euro. Instanţa supremă a dispus ca cei doi generali condamnaţi la închisoare să plătească, în solidar cu Ministerul Apărării, daune de aproape 4 milioane de lei pentru 200 de revoluţionari cu titlu de daune morale şi materiale.

Fiindcă am fost o perioadă plecat în concediu, unele din comentariile de pe blog au rămas fără răspuns din partea mea. Adopt şi eu metoda lui Iliescu, de a da răspunsuri într-un subiect separat.

Mariana Ştefănescu – Dezamăgirea dv. faţă de Ion Iliescu ar trebui s-o comunicaţi chiar lui Ion Iliescu, pe blogul acestuia. La articolul despre Cutean găsiţi linc către blogul lui Ion Iliescu.

Krudus – Am mai spus: faci parte din larga tagmă a feseniştilor indignaţi de urmările faptelor săvîrşite de guvernanţii fesenişti. Zici că nu sînt revoluţionar autentic. Îţi mai dau un motiv de indignare faţă de faptele lui Ion Iliescu: una din faptele dînsului a fost de a mă recunoaşte ca revoluţionar, prin decret prezidenţial.

Valentin – Cartea “Falsificatorii istoriei” e de mult epuizată, nu pot să i-o trimit lui Krudus nici cu coperţi, nici fără. Dar nici dacă aş avea-o nu i-aş trimite, brînza bună nu se pune în burduf de cîine.

Lector – Propuneţi o serie de teme interesante, dar blogul nu este un format prielnic pentru asemenea discuţii. Pe un blog, în mod normal, se comentează strict articolele propuse de proprietarul blogului, deci numai acesta stabileşte temele de discuţie. Eu am tolerat abateri de la această regulă, dar nu cred că putem dezvolta în acest format nişte discuţii care să poată fi urmărite eficient de cei interesaţi. Formatul normal pentru discuţiile propuse de dv. este cel de forum. Cred că v-am mai semnalat forumul revoluţiei ca loc unde putem avea aceste discuţii. Acel forum nu-mi aparţine, dar sînt un participant activ acolo. Pe forum, aveţi avantajul că puteţi începe propriile dv. teme de discuţie, iar temele reapar în prim plan ori de cîte ori cineva dă un răspuns. Trebuie doar să vă înregistraţi acolo.

Aveţi totodată nişte idei pe care nu le împărtăşesc legate de preşedinte care ar reprezenta întotdeauna voinţa poporului, deci a cărui ordine n-ar putea fi nelegale. Preşedintele Ceauşescu nu reprezenta voinţa poporului fiindcă n-a fost ales prin alegeri libere, dar nici actualul preşedinte Băsescu cred că n-are dreptul să dea orice ordine ar vrea el, trebuie să se supună şi el legii. De pildă dacă Băsescu ar spune unui ofiţer din SPP “împuşcă-l pe Mircea Geoană” şi acesta ar executa ordinul, nu cred că ofiţerul respectiv ar putea invoca ordinul ca să scape de puşcărie. Băsescu însuşi ar beneficia de imunitatea oferită de funcţie, dar la expirarea mandatului tot ar trebui să dea socoteală în faţa justiţiei în această ipotetică situaţie, chiar dacă asta ar fi după 5 ani. Chiar şi în lucrări juridice publicate pe vremea comunismului se spunea că ordinele, pentru a fi executate, trebuie să fie legale. “Un ordin vădit ilegal nu este propriu-zis un ordin, iar neexecutarea sa nu reprezintă o insubordonare; din contră, executarea ordinului vădit ilegal atrage răspunderea subordonatului, alături de şeful care a emis un asemenea ordin” e scris în “Explicaţii teoretice ale Codului Penal român” de Vintilă Dongoroz şi colaboratorii, vol. IV, Editura Academiei Republicii So******te România, 1972.

Lector şi Iulian Nastasache – Este greşită afirmaţia dv. că CFSN a instituit Tribunalul Militar Extraordinar care l-a executat pe Ceauşescu. Prima şedinţă a CFSN a avut loc în 27 decembrie 1989, după ce Ceauşescu fusese deja executat. O spune chiar Ion Iliescu, în cartea “Momente de istorie”, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1995, pag. 35-42. Tot atunci s-a adoptat şi Decretul-Lege de constituire al CFSN. În 24 decembrie 1989, constituirea Tribunalului Extraordinar a fost făcută de un grup restrîns din care făceau parte Ion Iliescu, Victor Atanasie Stănculescu, Gelu Voican, poate şi alţii. La acea vreme Ion Iliescu nu avea calitatea legală de preşedinte al CFSN, era doar ultimul pe lista anunţată la TVR. Prin executarea lui Ceauşescu, grupul restrîns în frunte cu Ion Iliescu a pus CFSN în faţa faptului împlinit. A existat cel puţin un membru al CFSN – Doina Cornea – care şi-a manifestat nedumerirea faţă de această situaţie. Putem spune că prin executarea lui Ceauşescu, Ion Iliescu a săvîrşit infracţiunea de subminare a puterii de stat, adică a subminat Consiliul Frontului Salvării Naţionale, luînd hotărîri majore în numele acestuia fără acceptul membrilor acestuia (decît o mică parte) şi arogîndu-şi calitatea de preşedinte al CFSN înainte de ţinerea unei şedinţe care să-l aleagă în această funcţie. Procurorul Voinea n-a explorat această pistă juridică fiindcă era el însuşi implicat în procesul Ceauşescu.

Mihai – Am remarcat că în luna decembrie mereu se întîmplă cîte ceva care să abată atenţia populaţiei de la aniversarea revoluţiei. Dacă n-a fost turul doi al alegerilor prezidenţiale şi numirea noului guvern, au fost alte scandaluri care au fost mai importante decît aniversarea revoluţiei. Îmi amintesc de pildă de schimbarea guvernului Radu Vasile, care tot la o aniversare a revoluţiei s-a întîmplat. Posibilitatea asociaţiilor de revoluţionari de a determina guvernul să schimbe calendarul electoral cred că e limitată. Cît de puţin contează azi asociaţiile de revoluţionari deduc din următorul lucru: comunicatul asociaţiilor de revoluţionari din Timişoara care se opun prorogării Legii 341/2004, l-am dat eu pe blog şi l-a dat şi saitul Comisiei Parlamentare a Revoluţionarilor, dar nu l-am mai văzut preluat niciunde în presă, nici măcar în presa timişoreană. Poate n-am căutat destul, chiar sînt curios cine a mai dat comunicatul ăla. Dacă asociaţiile de revoluţionari au greutăţi să-şi facă publicat un comunicat într-un ziar, cum să-ţi închipui că pot determina guvernul să schimbe data alegerilor?

Fiind o problema de interes public, va rog sa-mi ingaduiti sa incerc sa aduc lumina in chestiunea ridicata de dvs. Infractiunea de subminare a puterii de stat face obiectul art. 162 al Codului penal. In raport cu pedepsele prevazute de text, termenul de prescriptie este de 15 ani. In cazul in care nu s-a produs pana la implinirea termenului de 15 ani – asadar pana in decembrie 2004 – invinuirea sau inculparea dlui Ion Iliescu pentru o asemenea infractiune, presupusa a fi fost savarsita in 1989, nu pot fi aplicabile dispozitiile ar. 123 privind intreruperea cursului prescriptiei, astfel ca intr-o asemenea situatie dl. Ion Iliescu nu mai poate fi dat azi in judecata in aceasta directie. De altfel, in 2003, art. 1 al Constitutiei a suferit o modificare care face ca aplicarea dispozitiilor art. 162 Cod penal sa fie neconstitutionala in ceea ce priveste faptele din decembrie 1989 constand in inlaturarea lui Nicolae Ceausescu etc. Teoretic, dl. Ion Iliescu poate fi invinuit, respectiv, inculpat, respectiv condamnat astazi pentru savarsirea unei alte infractiuni prevazute de Codul penal, care este imprescriptibila, anume una din infractiunile prevazute de Titlul XI al Codului penal. Dar si in acest caz lucrurile sunt complicate, caci, chiar si in lipsa Constitutiei, functia detinuta de dl. Ion Iliescu incepand din 22 decembrie 1989 trebuie asimilata cu cea de Presedinte al Romaniei, care ii acorda imunitate. Singurul organ care poate ridica aceasta imunitate este Parlamentul, care il poate acuza de inalta tradare. Aceasta este singura situatie in care dl. Ion Iliescu poate fi judecat si, respectiv, condamnat.

 Al dvs., Lector

 mariusmioc Says: iulie 7, 2009 at 7:11 am

@Lector, aveţi nişte concepţii care erau valabile în Evul Mediu. În timpul lui Ştefan cel Mare rolul şefului statului era cel indicat de dv., dar lucrurile au evoluat de atunci. Revin la exemplul ipotetic în care legitimul preşedinte Băsescu porunceşte împuşcarea lui Mircea Geoană. Îmi păstrez părerea că ofiţerul care ar executa un asemenea ordin ar trebui să dea socoteală în faţa justiţiei, iar porunca prezidenţială nu l-ar scuti de răspundere. Băsescu însuşi, ar beneficia într-adevăr de imunitate, dar numai pe durata mandatului. Dacă parlamentul ar refuza să-l suspende sau poporul să-l demită la referendum, la expirarea mandatului, chiar dacă asta ar fi peste 5 ani, tot ar fi răspunzător. În decembrie 1989, una din revendicările explicite ale manifestanţilor timişoreni (vezi punctul III alineatul unu din manifestul “A căzut tirania!” prezentat deja pe acest blog) a fost tragerea la răspundere a celor care au dat ordin să se tragă în popor. Conform acestui punct, care exprimă voinţa poporului care, în vreme de revoluţie, are dreptul chiar să exceadă legilor existente, trebuie traşi la răspundere cei vinovaţi de omorurile din 1989. Fiindcă din 2003 Constituţia consacră idealurile revoluţiei ca norme constituţionale, mă întreb dacă prescripţia în aceste cazuri nu este anticonstituţională.

Lector Says: iulie 7, 2009 at 8:10 am

Domnule Marius Mioc, Sa presupunem ca, militar fiind, Presedintele Romaniei va cere sa trageti intr-un om despre care vi se spune ca este inamic. Ce faceti – refuzati ordinul? Ori: “Stati, sa vad, domnule Presedinte, sa cercetez EU daca am in fata un inamic, sa vad EU daca este legal! Mai vedem!”? Repet: se confunda executarea legii civile cu impunerea executarii ei. Daca la o lege civila pot face o obiectie de nelegalitate, la ordinul de impunere, nu! Dar replica dvs. ma sileste sa fac, aici o expunere asupra puterii – definitie, exercitare s.a. Voi reveni. Al dvs., Lector

mariusmioc Says: iulie 7, 2009 at 8:54 am

@Lector, cred că trebuie făcută diferenţa între stare de război şi stare de pace. În decembrie 1989, Ceauşescu a decretat stare de urgenţă (sau necesitate, nu mai ştiu exact) doar în 20 decembrie, şi numai pentru judeţul Timiş. Decretul n-a fost publicat în Buletinul Oficial. Omorurile din Timişoara se pterecuseră în perioada 17-19 decembrie, înainte ca vreo stare excepţională să fi fost decretată. Decretul de instituire a stării de urgenţă nu poate nici să scuze omorurile din Bucureşti sau alte oraşe, fiindcă era limitat la judeţul Timiş. Abia în 22 decembrie a vrut Ceauşescu să extindă decretul la întreaga ţară. Tactica lui Ceauşescu a fost să pretindă că nimic deosebit nu s-a întîmplat, de aia nu şi-a anulat vizita programată în Iran şi n-a dat nici un decret înainte de 20 decembrie.

Lector Says: iulie 7, 2009 at 3:29 pm

Domnule Marius Mioc,

Evident ca trebuie facuta diferenta intre “starea de razboi” si, respectiv, “starea de pace”, asa cum, repet, trebuie facuta distinctia dintre executarea legii si, respectiv, impunerea executarii ei. Numai in anumite situatii este admisa contestatia la ordinul de impunere a executarii legii si numai anumiti subiecti au dreptul s-o faca. In conditiile unui atac prin surprindere, asa cum insemna “Radu cel Frumos”, este mai mult decat discutabil daca pot fi indeplinite formalitatile privitoare la instituirea Starii de necesitate – pana cand decretul este redactat, semnat, contrasemnat, semnat, publicat s.a. ne putem trezi cu tara ocupata in intregime, inclusiv cu Buletinul/Monitorul Oficial, care n-are ce decret sa mai publice. Tocmai de aceea Nicolae Ceausescu s-a referit in sedinta CPEx din 17 decembrie 1989 la aplicarea Starii de necesitate, chiar daca aceasta n-a fost instituita potrivit procedurilor. Era, desigur, o incalcare a dispozitiilor constitutionale, dar din motive legitime, incalcare in legatura cu care, potrivit acelorasi dispozitii, Presedintele Romaniei avea sa raspunda, la o adica, doar in fata Marii Adunari Nationale, dupa cum prevedea Constitutia din 1965. Indicativul “Radu cel Frumos” a fost dat pentru judetul Timis in 17 decembrie 1989 astfel: ora 14,25 pentru toate unitatile militare din judetul Timis, iar pentru toate comandamentele Armatei, asadar pentru restul Tarii, la 18,30. In cursul sedintei CPEx, tinuta intre orele 16.00-17.00, Nicolae Ceausescu afirma “La toate judetele se va declara stare de alarma. Unitatile militare, ale Ministerului de Interne, ale Securitatii sunt in stare de alarma (…) Toti trebuie sa stie ca suntem in stare de razboi”.

Detin informatia ca dl. Iulian Vlad nu l-a informat pe Nicolae Ceausescu despre mortii din Timisoara din 17 decembrie 1989. Poate timpul o va confirma sau infirma. Plecarea in Iran era dictata de ratiuni economice cu totul exceptionale: se planuise semnarea unui contract de livrare de armament de peste un miliard de dolari, adica mai mult decat incasarile pe un an intreg ale Romaniei din comertul cu arme! Cine tratase un astfel de contract?! Ati ghicit! Dl. Victor Atanasie Stanculescu! Dar, de fapt, Nicolae Ceausescu fusese abil si sistematic manipulat, chiar dezinformat, in legatura cu o serie intreaga de lucruri, nu numai in legatura cu acest contract himeric. Nu urmaresc insa sa se inteleaga de aici ca il disculp pe Nicolae Ceausescu in legatura cu o serie de actiuni si inactiuni ale sale.

Al dvs., Lector

Lector Says: iulie 7, 2009 at 5:34 pm

Domnule Marius Mioc,

Sunt intrutotul de acord cu dvs. ca am fost manipulati prin repetitie. Dar sa nu ne automanipulam! Nicolae Ceausescu a fost supus in cursul anului 1989 unei sistematice intoxicari informationale. In cartea sa de memorialistica, viceamiralul in rezerva Stefan Dinu relateaza ca prin octombrie 1989 a venit, pe filiera iugoslava, informatia ca Nicolae Ceausescu urma sa fie inlaturat din fruntea partidului si statului printr-o operatiune de incitare la revolta populara desfasurata de o armata “invizibila” de origine straina. O asemenea informatie apare si in nota din 18 decembrie 1989, pe care, cred, am reprodus-o pe blog. Atacarea, a doua oara, a Comitetului Judetean de Partid, in dimineata zilei de 17 decembrie, atacarea militarilor cantand, poate si alte intamplari – de pilda, atacarea tancurilor – pot fi elemente care, prezentate intr-un anumit mod, sa conduca spre lansarea imediata a lui “Radu cel Frumos”, fara indeplinirea formalitatilor de care vorbim. Dar sa folosesc argumentul dvs.: daca regimul Ceausescu pretindea – ori credea – ca 99% din populatie il iubeste, atunci, prin excludere, tulburarile din 16 si, respectiv, din dimineata zilei de 17 decembrie 1989 nu puteau fi produse decat de aceasta armata “invizibila” de invazie, deci instituirea imediata a Starii de necesitate era pe deplin justificata. Noi picam prea usor in capcana resentimentelor. Cum Nicolae Ceausescu a fost, neindoielnic, un satrap, refuzam sa admitem ca a fost manipulat. Poate ca Nicolae Ceausescu stia ca impotriva lui exista o miscare – si, cu siguranta, stia, de pilda, despre Scrisoarea celor 6, despre existenta altor grupuri s.a. Dar poate ca nu stia despre starea de spirit a massei – de unde sa stie, cand prin vizitele sale, nu-i asa, de lucru era intampinat cu pupaturi, paine si sare, ode etc. ? Stim noi ce il informa dl. Iulian Vlad, stim noi ce il informau cadristii de tot felul? Chiar si in seara zilei de 20 decembrie, cand a vorbit la televizor, este posibil sa nu fi cunoscut multe din datele evenimentelor. De altfel, dl. Iulian Vlad declara la unul din procesele sale ca nu a vorbit cu Nicolae Ceausescu cat timp acesta a fost plecat in Iran – asadar zilele de 18, 19, 20 (dimineata) decembrie. Din nefericire, dispunem azi de prea putine informatii de detaliu privind intalnirile din acele zile ale lui Nicolae Ceausescu cu diversii exponenti ai puterii si mai nimic din continutul convorbirilor. Doar dl. Armand Gosu a publicat, in revista “22″, agenda intalnirilor din C.C. al P.C.R. ale lui Nicolae Ceausescu, din dupa-amiaza zile de 20 decembrie 1989, pe ore – ma intreb aici, desigur, retoric, de ce n-a publicat si agenda din 21, din 16, din 17 decembrie? Nu-i nimic spectaculos in faptul ca ziarele de atunci n-au publicat nimic despre evenimente – nici macar membrii CPEx nu pareau a sti ce se intamplase in 16 decembrie si in dimineata zilei de 17 la Timisoara. Constatarile dvs. de ordin geopolitic sunt corecte, cu precizarea ca la noi n-ar fi fost posibile schimbari prin mecanismele puse in miscare in tarile enumerate de dvs.

Al dvs., Lector

Lector Says: iulie 8, 2009 at 8:10 pm

Domnule Marius Mioc,

Nici o revolutie nu reuseste fara voie de la Politie ori daca n-are sustinerea unei forte inarmate. Massa explodeaza, matura totul in cale, apoi, daca nu se gaseste un organizator caruia sa i se supuna – ori care s-o disciplineze, s-o tina in frau – esueaza in dezordine usor de gestionat, de stapanit, de orice forta inarmata. Evenimentele de la Timisoara au debutat cel putin cu voia Securitatii. Daca Securitatea, recte dl. Iulian Vlad se opuneau, putea sa iasa in strada si mama muncitorimii – nu s-ar fi realizat nimic. E drept, muncitorii n-au cerut voie sa iasa – li s-a dat voie, li s-a permis sa iasa. In RDG, Bulgaria, Cehoslovacia, rasturnarile s-au produs tot cu voie de la Politie – adica de la Securitatile autohtone -, atat ca in partidele comuniste de acolo existau probabil oameni de alta factura decat un Bobu, o Suzana Gadea, un Postelnicu. Acolo s-au intamplat lovituri de partid, ceea ce la noi nu a fost posibil. Mortii erau necesari pentru nasterea sentimentului de revolta in sufletul fiecarui roman in masura sa scoata muncitorii in strada. In dimineata zilei de 19 decembrie 1989 nu se prea stia in Timisoara de morti si de aceea nu s-a iesit instrada in acea zi – lipsurile de la serviciu erau, in medie, de 3-5 oameni pe intreprindere/institutie, luand in calcul si mortii, si pe cei arestati, adica in jur de 900 de oameni. Deci, destul de putin pentru a produce o emotie puternica, o ingrijorare de natura sa scoata lumea in strada. Vestea despre morti, despre arestati s-a raspandit in cursul zilei. Poate stiti ca oamenilor li se aratau de catre diferite persoane prin intreprinderi, pe strazi, gloante, spunandu-li-sa ca s-a tras cu ele, dar in unele cazuri – si exista relatari in acest sens – gloantele erau neexplodate. Detin o astfel de marturie mai presus de orice indoiala – sotia mea a fost oprita in dimineata zilei de 22 decembrie 1989 de o asemenea persoana, in fata Facultatii de Geologie-Geografie din Bucuresti, care i-a aratat gloante, ii spunea persoana, trase noaptea in zona. Asadar, de ce credeti dvs. ca muncitorii n-au iesit in ziua de 19 decembrie pe strazile Timisoarei? Simplu – nu se nascuse sentimentul generalizat de revolta provocat de moartea nedreapta a unor oameni. Asa ca, domnule Marius Mioc, s-a lucrat stiintific, de catre oameni care aveau cunostinte solide cu privire la psihologia massei. Sursele mele sunt constituite, in proportie majoritara, din lucrarile aparute privitoare la evenimente. Cat priveste afirmatiile dlui Iulian Vlad, pe care le citez, acestea se gasesc in cartea dnei Angela Bacescu ” Romania 1989/ Din nou in calea navalirilor barbare”, in cartile dlui Alex Mihi Stoenescu, in diversele lucrari de memorialistica. In cartea dnei Angela Bacescu este reprodus (p. 39-48) ultimul cuvant al dlui iulian Vlad la al treilea proces al sau de dupa 1989. Dl Alex Mihai Stoenescu da de inteles in cartile sale ca a stat de vorba cu dl. Iulian Vlad – si am o confirmare directa in acest sens – si relateaza o serie de amanunte la prima vedere lipsite de consistenta, dar alfel extrem de utile daca ne dam jos ochelarii de cal, prin care, precum se stie, nu vedem nimic alceva decat cuvantul “revolutie”. Securitatea n-a participat la represiune, ci a supravegheat – poate a si initiat – procesul de nastere a revoltei generalizate. Dl Iulian Vlad s-a ferit ca dracu’ de tamaie ca Securitatea sa traga – de ce sa traga, daca o putea face altcineva?! Stia, ceea ce noi, de pilda, nu stiam, ce se intamplase cu cadrele de Securitate ungare in 1956, care trasesera – majoritatea lor au fost macelariti si atarnati sfartecati de pomi ca niste porci. Tocmai de aceea a dat in mod repetat ordin ca toate cadrele sa nu iasa pe strada inarmate, sa nu se traga. Tot atat de adevarat este ca dupa teleconferinta din 17 decembrie, ofiterii de Securitate au fost inarmati, dar numai pentru apararea sediilor. Cele 8 arme de care vorbiti pe care tevile carora s-a gasit funingine sunt cazuri care pot fi analizate in parte, dar nu in folosirea lor sta cheia evenimentelor. In cladirea Inspectoratului M.I. Timis nu s-au gasit gloante fiindca aceasta nu a fost atacata – dar nu vi se pare curios de ce aceasta cladire n-a fost atacata, pe cand cladirile unitatilor militare, da? Din cei cca 15 “studenti” care au rupt massa prezeta in 16 decembrie 1989 in fata casei parohiale din str. Timotei Cipariu nr. 1, doar unuia i se cunoaste identitatea – Iosif Straub. Ce sunt ceilalti decat “invizibili”? Sa fim seriosi – daca dl Niculae Mavru primea ordin, afla daca cei 14 ramasi erau sau nu studenti din caminul nr. 7 sau din alta parte, dat fiind ca tot ce s-a intamplat in fata casei parohiale s-a filmat, s-a folografiat! Ar fi aflat si ce mancasera cu 10 zile inainte, dar n-a primit ordin. Ce sunt tinerii care au incitat, care au spart geamurile cu batele, care au atacat militarii, unitatile militare, tancurile decat “invizibili”? Le stim noi identitatea? Nu! Cum au aparut, asa au disparut! Din – si in – neant … Rolul lor de a provoca evenimentele a fost “acoperit” de Securitate, ale carei cadre au primit doar ordinul sa se uite sa nu fie prin zona vreun cetatean strain. In rest, “Lasa-i sa strige Jos Ceausescu!”, dupa cum ne povesteste dl. Niculae Mavru ca-i tot spunea prin statie col. Traian Sima. Eu nu neg curajul, determinarea unor oameni care au strigat in strada “Jos Ceausescu!”, pentru care am toata admiratia si respectul, ci vreau cu respect sa va atrag atentia ca lucrurile nu sunt chiar asa de simple – Hai la revolutie, par-par, si gata cu Ceausescu! Lucrurile sunt infinit mai complicate si numai o constructie logica a posibilitatii de inlaturare a lui Nicolae Ceausescu ne poate oferi tot tabloul evenimentelor.

Al dvs., Lector

Lector Says: iulie 9, 2009 at 3:43 am

Domnule Marius Mioc,

Dl Iulian Vlad n-avea cum sa mizeze pe ramanerea lui Nicolae Ceausescu in fruntea partidului si statului decat daca era nebun. Iar daca era nebun, nu ramaneau pe strazi doar cateva zeci de morti, in medie cate 4-6 in fiecare punct de conflict din Timisoara. Un numar de 4-5 victime este produs de un singur incarcator de pistol. Credeti ca l-ar fi oprit ceva pe dl. Iulian Vlad sa traga, la o adica, prin intermediul subordonatilor, mai multe? Ce? ONU? Iosif Straub? Marius Mioc? Lorin Fortuna?Daca fiecare membru al trupelor de militie-securitate din Timisoara ar fi produs numai o victima, rezultau o mie de victime. Sentintele date in procesele generate de evenimente sunt in marea lor majoritate niste cacealmale juridice. Si, ca sa dau un exemplu, in procesul Chitac – Stanculescu s-au acordat despagubiri unor persoane numai pentru simplul fapt ca au prezentat in instanta un certificat medico-legal si, respectiv, un certificat de luptator. Sunt aceste probe elemente suficiente ca cei doi se fac vinovati de ranirea respectivilor? Desigur, glontul a ****it dintr-o arma, dar din dosar in marea majoritate a cazurilor nu rezulta din ce arma, cine a tinut arma in mana s.a.m.d. Daca vreunul si-a tras singur un glonte in picior? Daca vreun agent strain a tras? Eu insumi am depistat un nume, al unui ranit din 16 decembrie, caruia i s-au acordat despagubiri, ranire care n-are nici o legatura cu cei doi, care, dupa cum stim, au ajuns in Timisoara pe 17 decembrie 1989, pe la ora 16.30. Aceasta justitie en-gross s-a aplicat in mai toate procesele – daca exista o victima, musai ca trebuie sa existe un faptuitor, nu conteaza care, important este sa pedepsim fapta! Asta-i o aberatie a Codului penal comunist – sa pedepsesti fapta… In conceptia justitiei comuniste – si ce altceva decat justitie comunista s-a facut in procesul celor doi Ceausescu?! -, copilul trebuie sa aiba musai un tata, nu conteaza daca persoana pe care procurorul a pus ochii este sau nu tatal biologic; asa s-a intamplat si cu procesele despre care vorbim. Cand dl. Iulian Vlad a spus instantei, intr-unul din procesele sale, ca stie cine sunt “teroristii” si ca poate face un raport, instanta a suspendat sedinta. La reluare, a doua zi, nu s-a mai pomenit nimic despre “teroristi”. Procurorii si judecatorii, prin actele lor, n-au facut altceva decat sa apere o putere – puterea neocomunista -, un grup – grupul Ion Iliescu. Atotputernicia Securitatii? Pai, daca n-ar fi fost atotputernica, sistemul comunist n-ar fi rezistat in Romania 45 de ani, iar in U.R.S.S., peste 70. Sistemul s-ar fi dus de-a dura la prima iesire pe strada a catorva sute de protestatari. Dar de ce n-au iesit atatia ani?! Pai, tocmai de aceea – ca a fost Securitatea atotputernica. Securitatea romana, sub comanda Partidului Muncitoresc Roman, devenit apoi Partidul Comunist Roman, a facut sute de mii de victime. In U.R.S.S., Securitatea lui Stalin a facut, daca nu ma inseala memoria, 20 de milioane de victime. Nici eu n-am crezut, in 1990, in atotputernicia lui Ion Iliescu si de aceea mergeam in Piata Universitatii. I s-a intamplat ceva pana azi ceva? Nimic! Eu am sansa sa cunosc, in dimensiunile sale fundamentale, arhitectura statului. Nimic nu se poate realiza fara voie de la Politie – adica de la serviciul intern de securitate. Nimic! Securitatea care te asculta, care te urmareste, care te fiseaza, care te manipuleaza, care te urca sau te coboara ori iti pune talpa. Dvs. credeti ca dna Mona Musca, de pilda, a fost “data-n gat” fara voie de la Politie? Ori dl. Sorin Rosca-Stanescu? Astazi exista in structurile statului, dupa spusele Presedintelui Romaniei in exercitiu, cca. 80.000 de oameni care au avut legaturi, intr-un fel sau altul, cu Securitatea, care n-au fost varsati CNSAS-ului. Pai, domnule Marius Mioc, tocmai acesti 80.000 controleaza statul. Securitatea, prin specificul sau, si-a asigurat viitorul si dupa moarte … Decizia de inlaturare a lui Nicolae Ceausescu – mai precis de acceptare a inlaturarii lui – a fost luata de dl. Iulian Vlad fiindca nu se putea opune cu nici un argument, inclusiv de ordin militar, hotararii lui Mihail Gorbaciov. Iar decizia lui Mihail Gorbaciov a fost dictata de ratiunea supravietuirii sistemului comunist. Prin 1985 se ajunsese la o asemenea situatie incat sistemul comunist nu avea alta scapare decat sa incerce o uriasa manipulare careia i-a cazut, pana la urma, victima. Dvs. vorbiti de modelul est-german. Departe de mine intentia de a va lua peste picior, dar sunteti haios! Noi habar n-aveam ce se intampla pe la noi – nu stiam, cel putin eu, ca pe seful Securitatii il chema Iulian Vlad – , iar dvs. vorbiti despre est-germani! In spatele caderii sistemului comunist european, si inainte de 1989, dar, mai ales, dupa, au stat armate – Armate! – de agenti secreti, militari, bancheri, traficanti de arme, chiar de carne vie, au fost implicate state – STATE! -, concerne multinationale, institutii internationale, tocand miliarde si miliarde de dolari, implicand tehnologii de ultima ora – de pilda, muream prost daca nu se intampla ce s-a intamplat si nu aflam ca exista gloante “vidia” -, milioane de ore de munca, zeci de mii de intalniri secrete etc. etc. Prin atacarea unitatilor militare nu s-a urmarit provocarea de pagube, ci provocarea militarilor sa traga, sa cada oameni pe strada, sa se produca revolta generalizata de ordin psihologic si sufletesc de care vorbeam. Totul a fost pus la punct in cele mai mici detalii, pe parcursul a 2-3 ani. Dlui Iulian Vlad i-a tras-o in barba insa dl. Victor Atanasie Stanculescu. Cam asa au stat lucrurile. Va dau aici un exemplu privind naivitatea noastra. Cand am aparut pe blogul dvs., numarul de vizitatori era cu ceva sub 500 de vizualizari zilnice. Urmarind evolutia numarului de vizualizari – ei bine, in ultimele 10 zile s-a depasit un prag psihologic, anume s-a sarit cu ceva peste 600. Nu vreau sa spun ca o astfel de crestere se datoreaza textelor mele – vreau sa spun ca exista oameni care, tacuti, citesc ceea ce scriu, care fiseaza, care muta textele mele in alte fisiere, pe alte bloguri, pe alte site-uri. Nu-i vad – sunt, deci, “invizibili” -, dar ei exista, dovada fiind tocmai indicatorul numeric din dreapta acestei pagini. Iar indicatorul spune foarte multe, daca nu ai in vedere doar cifra seaca, doar ca element statistic. Eroarea fundamentala in care se afla omul este ca daca nu stie ceva despre un anumit lucru, pentru el acel lucru nu exista.

Al dvs., Lector

Discurs televizat a lui Sergiu Nicolaescu din 22 decembrie 1989, pus pe youtube de Daniel0072000. Conform cărţii “Revoluţia română în direct” editată de TVR în 1990 sub coordonarea lui Mihai Tatulici (pag. 26), partea de început a acestui discurs, care nu apare în înregistrare, este: Fraţi români! Nu sîntem nişte huligani! Sîntem români patrioţi care am reuşit astăzi, după cîteva zile de chinuri, după eroica Timişoară la care mă adresez, şi pentru care inima mea de timi… timişorean este alături de ei [Nicolaescu a făcut şcoala la Timişoara]… Vreau să vă spun: am ocupat astăzi mulţimea din Bucureşti, români adevăraţi, cei care au fost curajoşi şi au rezistat pe străzi în faţa gloanţelor şi a tancurilor, am ajuns astăzi la Ra…, la Radioteleviziunea română, care dintr-un… într-un efort alături de noi, sînt împreună cu noi. Aparatele funcţionează, ceea ce dovedeşte că adevăratul patriotism, adevăratul român trăieşte încă în România. Fac un apel, în primul rînd la armata română. Este ine… inexplicabil ca un soldat al armatei române să tragă asupra românilor, fraţilor săi, să tragă asupra populaţiei în care se pot afla fii şi copii ai lor sau ai rudelor lor. Este inadmisibil, şi mă adresez Ministerului de Interne, sînteţi români la fel ca noi. Mă cunoaşteţi şi mă iubiţi, şi dacă mă cunoaşteţi şi mă iubiţi, credeţi-mă: nu vă lăsaţi, nu daţi, nu vă supuneţi orbeşte ordinului. Nici un jurămînt nu… (continuarea apare în înregistrare)

Transcriere înregistrare:
00:10 Sergiu Nicolaescu: …este orb. Aţi jurat într-adevăr preşedintelui ţării, e-adevărat. Aţi jurat cu ani în urmă şi regelui Mihai. Să fie sănătos! Dar ceea ce vrem noi astăzi, să juraţi poporului! Sîntem români în primul rînd şi nimeni, absolut nimeni, nu ne poate scoate din această piele de român pe care o avem! Fac apel, în primul şi-n primul rînd, la muncitorime! Rog muncitorii din fabrici, din uzine, să întrerupă lucrul. Dacă nu întrerupeţi lucrul imediat, dacă nu veniţi aici, în fosta, fosta piaţă Stalin, dacă nu veniţi aici la televiziune şi v-alăturaţi nouă, să ştiţi că ceea ce vedeţi acuma ar rămîne un foc de paie! Şi eu nu vreau să fie un foc de paie. Vreau să veniţi aici milioane! Bucureştiul are 2 milioane, un milion să fie aici! Vă rog foarte mult, întreprinderile care m-aud, cetăţenii care sînt acasă. Dintr-un ordin într-adevăr înţelept, armata s-a retras, ministerul de interne s-a retras. Nu se mai trage în mulţime! Din acest punct de vedere sîntem cu toţii de acord să tratăm cu repre…, reprezentanţii noştri să trateze cu guvernul, să trateze cu reprezentanţii partidului, şi să ajungem la o soluţie prin care în nici un caz şi sub nici o formă, sub nici o formă, să nu se tragă în oamenii şi-n populaţie. Nu are nimeni dreptul, nici preşedinte, nici rege şi nimeni pe lumea asta, să omoare poporul român! Vrem să luptăm pentru libertate şi independenţă? Cum luptăm dacă în ţara noastră această libertate nu există? Şi această independenţă, a fiecărui individ înainte de toate. Nu există o ţară independentă dacă nu există oameni liberi! Nu, nu ne e frică, nici de unguri, nu ne e frică de nici o altă naţiune! Toţi ne-au fost fraţi pînă ieri, ne vor fi fraţi de aici înainte! Deci, fac apel către întreaga populaţie a ţării: ieşiţi afară din case! Duceţi-vă în faţa primăriilor! Ocupaţi-le în mod paşnic! Sîntem oameni, sîntem români, sîntem patrioţi. Poate unii dintre noi am făcut greşeli. Nu vrem să continuăm aceste greşeli! Vrem să tratăm, în mod loial, în mod cinstit, vrem să tratăm cu acei care conduc încă ţara! După aceste tratative, să ţinem la curent întregul popor. În momentul de faţă, cîţiva dintre noi lucrează la un material scris, pe care, în mod organizat să vi-l putem prezenta. Armată! Mulţi, foarte mulţi dintre dumneavoastră mă cunoaşteţi personal [în unele din filmările făcute de Sergiu Nicolaescu în perioada comunistă, reconstituind bătălii, s-au folosit ca figuranţi un mare număr de militari în termen; cu acest prilej Nicolaescu a colaborat cu generali ai armatei, cu aprobarea bineînţeles a conducerii de partid]. Nu mai puneţi mîna pe arme şi nu mai trageţi! Ministerul de Interne! Sînteţi români la fel ca noi! Aveţi aceeaşi inimă ca noi! Nu se poate să trageţi în noi! Noi nu sîntem înarmaţi. Nu sîntem înarmaţi nici cu cuţite, nici cu pietre, cu nimic! Am văzut această populaţie care e aici, alături, pe străzile Bucureştiului, strigînd lozinci. Sînt liberi să strige ce vor. Să stăm de vorbă cu ei şi să vedem ce au nevoie, ce le trebuie. Nu vrem să facem crime, nu vrem să ducem vărsarea desînge mai departe! Nu ne puteţi ajuta în acest lucru, decît întreaga populaţie a ţării ieşind în stradă în mod paşnic, în mod paşnic, fără răzbunări! Cei care sînt în Ministerul de Interne, cei care poartă uniformă de miliţie sau de securitate, să nu le fie teamă, noi considerăm că sînteţi români la fel ca noi şi sînteţi aceeaşi inimă ca şi noi. Nu mai ascultaţi de ordinele pe care le primiţi! Ordinele pe care le primiţi sînt date de nişte oameni care nu sînt conştienţi de momentul pe care-l trăiesc. Împrejurul nostru, credeţi dumneavoastră, că Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, toate ţările vecine nouă, Uniunea Sovietică, marea Uniune Sovietică, transformările pe care le-am văzut cu toţii în ultimile, ultimile luni. Bun. Toţi aceşti oameni care ne-au fost prieteni pînă ieri, începînd de cîteva zile ne sînt duşmani, credeţi dumneavoastră? Nu, nu ne sînt duşmani! Ei au păşit pe o cale de eliberare, pe care în mod organizat vrem s-o discutăm cu cei care conduc încă ţara şi care au puterea. În momentul de faţă poate dumneavoastră aceia mă priviţi. Sîntem foarte puţini în comparaţie cu armata care poa’ să tragă. Poate ne învingeţi. Poate vom muri. Poate de la aceste aparate veţi vorbi din nou cu aceeaşi cinism, un cinism care depăşeşte orice imaginaţie. Vă rog foarte mult, priviţi-mă, nu sînt nici un zmeu, nu sînt nici un Dumnezeu, sînt un român, un român care vreau şi sub orice formă, vreau alături de noi să vină întreaga, dar absolut întreaga populaţie. Ieşiţi în stradă români! Veniţi aici la Televiziunea Română!

În ziarul “Ziua” din 15 februarie 2005, sub titlul “Structurile kaghebiste sînt încă active” s-a publicat un interviu cu fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu.

Îl cunoaşteam pe dl. Constantinescu drept omul care a introdus smiorcăiala în politica românească (”M-au învins securiştii”, zicea el prin 2000). Totodată, îl cunoşteam drept omul care l-a graţiat pe Ion Coman, şeful represiunii din decembrie 1989 de la Timişoara (vezi Decretul 588/2000, publicat în Monitorul Oficial nr. 657 / 14.12.2000; pentru vinovăţia lui Coman vezi Sentinţa nr. 6/1991 a Curţii Supreme - secţia militară şi Decizia nr. 30/1997 a Curţii Supreme - complet de 9 judecători). Ultimile declaraţii ale d-lui Constantinescu frizează însă calomnia.

În interviul amintit, referindu-se la cei care îl contestă pe generalul Constantin Degeratu, şef al Marelui Stat Major între 1997-2000 şi consilier al actualului preşedinte Traian Băsescu, Emil Constantinescu afirmă: “fostele structuri securiste pe care le-am eliminat din serviciile de informare şi vechii colaboratori ai KGB au ramificaţii în mass-media care acţionează atît direct cît şi în orb. Atacurile care s-au produs recent asupra unor personalităţi cu deplină onestitate şi valoare profesională - mă refer la generalul Constantin Degeratu (…) - sînt o dovadă că respectivele structuri sînt încă active. (…) Am să revin la generalul Degeratu şi la campania care s-a declanşat imediat ce preşedintele Băsescu l-a numit consilier de stat (…) De unde provine ura structurilor securisto-comuniste şi KGBiste împotriva acestuia? Este suficient să amintim că generalul Degeratu s-a pregătit la Academia Regală din Marea Britanie, că, în calitate de şef de Stat Major General, a reuşit să înlăture ofiţerii formaţi în URSS şi legaţi de Securitate, a reuşit reforma armatei (…)” [urmează şi alte merite ale lui Degeratu pe care nu le mai reproduc - nota mea].

Subsemnatul sînt probabil prima persoană care a cerut public destituirea lui Degeratu, în revista “22″ din 18 noiembrie 1997, ca urmare a participării acestuia la dezvelirea unui monument închinat generalului-criminal Ştefan Guşe. Pe noi, revoluţionarii timişoreni, omagierea unor criminali precum Ştefan Guşe ne deranjează tot atît de mult precum îi deranjează pe evrei omagierea lui Antonescu.

La numai o zi de la această cerere publică de destituire a sa, generalul Degeratu a iscălit Ordinul Circular nr. 522 / 19.11.1997, prin care interzicea salariaţilor M.Ap.N. să se prezinte la Pachetul Militar pentru audieri legate de revoluţia din 1989 fără aprobarea ministrului. Ca urmare, în 27 noiembrie 1997, Asociaţia “Memorialul Revoluţiei” din Timişoara a organizat o conferinţă de presă în care ordinul respectiv a fost calificat drept “o încercare fără precedent de obstrucţionare a justiţiei” şi s-a cerut demisia generalului Degeratu. Respectiva demisie a fost cerută şi de alte organizaţii de revoluţionari.

În 1998 şi răposatul deputat PNŢCD George Şerban, iniţiator al Proclamaţiei de la Timişoara, a cerut destituirea lui Degeratu.

În 9 februarie 2005, ca urmare a numirii generalului Degeratu în funcţia de consilier prezidenţial, mai multe organizaţii de revoluţionari au reamintit cererea de îndepărtare a acestuia din funcţii importante în stat, într-o conferinţă de presă de la Asociaţia “21 Decembrie” din Bucureşti. La acea conferinţă de presă au participat: Traian Orban şi Marius Mioc de la Asociaţia “Memorialul Revoluţiei” din Timişoara, Aurel Coltor de la Asociaţia pentru Adevărul Revoluţiei din Cluj, Valentin Voicilă de la Arad şi Teodor Mărieş de la Asociaţia “21 Decembrie” din Bucureşti. Emil Constantinescu pretinde că revoluţionarii care îl contestă pe Degeratu, dacă nu cumva sînt “persoane compromise, infiltrate”, atunci sînt “debusolaţi cărora le este manipulată buna credinţă”.

Fac precizarea că singurul care m-a instigat să cer, încă din 1997, destituirea lui Degeratu, a fost Degeratu însuşi, prin faptele sale amintite: participarea la dezvelirea monumentului lui Ştefan Guşe şi emiterea Ordinului 522/1997. Emil Constantinescu nu se referă deloc, în interviul său, la motivele concrete pentru care s-a cerut destituirea acestei “personalităţi cu deplină onestitate şi valoare profesională”. Îmi asum întreaga răspundere pentru această cerere, pe care o susţin şi azi. Afirmaţia lui Emil Constantinescu că aceia care am cerut respectiva destituire, sîntem fie infiltraţi de “structurile kaghebiste”, fie manipulaţi de acestea, este tipul de acuzaţie cu care noi, revoluţionarii, ne-am obişnuit încă din 1989, cînd Nicolae Ceauşescu ne acuza că sîntem în slujba agenturilor străine. Nu ne vom lăsa intimidaţi de asemenea acuzaţii, cum nu ne-am lăsat intimidaţi nici în 1989. Dacă unele mijloace mass-media au preluat protestele noastre din conferinţele de presă, aceasta e un lucru firesc într-o societate democratică şi nu o urmare a “ramificaţiilor kaghebiste” din presă.

(”VIP în Banat” din 15 martie 2005; republicat în cartea “Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional”; articolul fusese trimis şi ziarului “Ziua” dar n-a fost publicat acolo)

http://www.ziua.net/display.php?data=2005-02-15&id=169584

Livia, sora bunicului meu (Remus Mioc), născută în 26 martie 1886, a fost ultima membră a familiei mele care a locuit în satul Vărădia (Caraş-Severin, lîngă graniţa cu Sîrbia). A rămas în Vărădia pînă la sfîrşitul vieţii (28 mai 1964), trăind în casa din fotografia alăturată. În familie se spunea despre ea că a rămas fată bătrînă, fiindcă băiatul care îi făcea curte, inginerul Ion Viciu, nu s-a hotărît s-o ceară de nevastă şi nici ea n-a vrut să se mărite cu altcineva. Abia la bătrîneţe s-a măritat cu Ion Viciu, fără însă ca soţii să locuiască împreună. După moartea ei localnicii au furat multe lucruri din casă inclusiv mîncarea pregătită pentru pomana răposatei. Casa a fost apoi vîndută. Legătura familiei mele cu satul Vărădia a rămas firavă pînă după revoluţie, cînd am primit nişte pămînt agricol în acest sat, ca urmare a legilor de restituire a proprietăţilor.

În 1938 Livia Mioc (căsătorită Viciu) a fost solicitată să descrie evenimentele anului 1918 din Vărădia. A dat o declaraţie, care în prezent este în arhiva Muzeului Banatului - fondul Ilieşiu, şi care a fost publicată în mai multe cărţi care vorbesc despre evenimentele din 1918 din Banat, de pildă în “Banatul şi Marea Unire 1918″ de Ioan Munteanu, Vasile Zaberca şi Mariana Sârbu, Editura Mitropoliei Banatului 1992 sau în “Banatul în memorialistica măruntă sau istoria ignorată” de Valeriu Leu şi Carmen Albert, Muzeul de istorie al judeţului Caraş-Severin 1995.

Reproduc relatarea surorii bunicului meu despre evenimentele petrecute în satul ei natal:

Înainte de Unirea cea Mare, societăţile corale, muzicale, de lectură, au ţinut vie flacăra românismului prin propagarea cîntării româneşti, prin piese teatrale jucate la diferite ocaziuni, prin cetirea de ziare româneşti etc. … Printre cei mai aprigi susţinători ai românismului şi ai pregătirii poporului pentru o viaţă culturală politică românească, amintim pe învăţătorul Petru Iorgovici, întemeietorul la 1870 şi mult timp conducătorul Reuniunii de cînt şi muzică “Unirea”; învăţătorul Gheorghe Ţunea, , de asemenea întemeietorul şi conducătorul Reuniunii “Gheorghe Ţunea”; Paul Nica, notar şi director de bancă, mai mulţi ani preşedintele şi instructorul corului Reuniunii de cînt şi muzică “Unirea”; preoţii Nicolae şi Paul Mioc; Paul Farca, întemeietorul primei fanfare ortodoxe din comună şi conducătorul - diriginte atît al corului cît şi al fanfarei Reuniunii de cînt şi muzică “Gheorghe Ţunea”. Pe teren naţional s-au distins prin dîrzenia sentimentelor româneşti: Iacob Căiman, Pan Minea Căiman, Gheorghe Cipu-Turcu, Gheorghe Mioc, Efrem Mioc, Iosif Căiman, Trifon Orăşanu, Ion Cipu, Ion Jura, Nicolae Criţu-Clenci, Traian Vuia, Ion Branca. Acesta din urmă a fost internat de unguri la Şopron ca element periculos ideii maghiare.

Dintre ziarele şi revistele româneşti, cele mai cetite au fost înainte de război: “Poporul român”, al lui Birăuţ, din Budapesta; “Tribuna” din Sibiu, mutată apoi la Arad; “Lupta” din Budapesta; “Gazeta Transilvaniei”; “Libertatea” din Orăştie; “Progresul” din Oraviţa; “Neamul românesc” a lui N. Iorga; “Luceafărul” şi “Cosînzeana”.

Pe teren economic, financiar, la stăruinţa notarului Ioan Epure, directorul băncii “Plugarul” din Cacova [azi Grădinari - nota mea] şi a lui Paul Nica, absolvent al Şcolii sup[erioare] de comerţ din Braşov, s-a pus baza în anul 1910 unui Institut de credit şi economie “Vărădiana”, al cărei director de la înfiinţare a fost Paul Nica. Institutul s-a înfiinţat cu un capital de 25000 de coroane şi ca afiliat băncii “Plugarul” din Cacova. În anul 1912 capitalul se urcă la suma de 50000 coroane. Din an în an “Vărădeana” progresează, servind cu promptitudine şi corectitudine interesele locuitorilor. Mulţi locuitori vrednici, în urma creditelor ieftine acordate de bancă şi-au cumpărat frumoase averi. Acest Institut a mai servit la sporirea economiilor, căci înainte de înfiinţarea lui, numărul deponenţilor din comună nu se urca mai mult de zece, după înfiinţarea băncii, deponenţii se măresc din an în an, aşa că la începutul războiului mondial, numărul lor ajunge la 200. Banca “Vărădeana” nu era numai un Institut de credit comercial ci era şi un sprijinitor al culturii româneşti, abonînd ziare, reviste, cumpărînd calendare şi cărţi folositoare pe care le împărţea acţionarilor şi deponenţilor. A contribuit la toate colectele pentru zidiri de biserici şi a dat ajutoare celor lipsiţi şi merituoşi. A făcut operă culturală şi naţională românească. Banca, pînă la 1918, a fost condusă de un consiliu de administraţie, constătător numai din ţărani, cinstiţi, deştepţi şi muncitori. Amintim dintre aceştia pe Simeon Branca, Ion Corbei, Vasile Sireca, Efrem Mioc sen., Efrem Mioc jun., Vasile Iorga, Pan Ianţa, Miu Labanţi, Gheorghe Petanec, Nicolae Nica etc.

Nu e deci de mirare că în astfel de comună a fost trează ideea naţională românească. Şi nu e de mirare dacă la începutul războiului atenţiunea vicleană a stăpînirii maghiare se îndreaptă asupra comunei Vărădia. Mai ales după intrarea României în război ungurii căutau în comună prin toate mijloacele spioni şi “trădători” şi vedeau astfel de oameni în aproape fiecare om mai răsărit. Oricare locuitor, bănuit de autorităţile maghiare, era pus sub pază politică ori internat. Multe şicane făcute locuitorilor cu ocaziunea împărţirii diferitelor alimente, ca zahăr, petrol, sare etc., aveau drept scop intimidarea şi aflarea de oameni slabi de suflet, cari să se facă “coadă de topor”. În felul acesta s-au aflat în comună unii - foarte puţini - cari au servit interesele ungurilor; nu-i amintim pentru că nu merită posteritatea să le reţină numele.

Cînd România declară război Austro-Ungariei, preotul Pavel Mioc, bun şi înflăcărat român, e ridicat de jandarmi în cursul serviciului divin, dus la Timişoara şi apoi internat în comuna Vepert din comitatul Şopron (Ungaria de Vest). Aici a stat pînă în luna iulie 1917. Fiind tratat neomeneşte, preotul contractează în exilul său o maladie, în urma căreia moare.

Deodată cu preotul a fost ridicat şi fruntaşul ţăran Vasile Branca, dus la Timişoara şi apoi cu un transport de 80 de români: preoţi, învăţători, învăţătoare, ţărani, internat în comuna Doborean, din apropierea Şopronului. Vina numitului, pe lîngă sentimentele sale de bun român, era şi faptul că fiul său, Vasile Branca, dezertase din armata austriacă şi trecuse, opt zile după declararea războiului, în Armata Română. (Vasile Branca, în luptele de la Jiu, ajunge prizonier în Germania. E recunoscut, adus în Ungaria, de unde scapă numai în revoluţia din 1918). Vasile Branca rămîne internat pînă la finele lunii aprilie 1917.

Cu titlul de document dăm, în original, actul primpretorului Korossy din Vîrşeţ, pentru punerea sub pază politică a celor 11 români din Vărădia:

Traducere:

De la primpretorele plăşii Vîrşeţ,

Nr. 85/Preş. 1916

În urma stării de război cu Regatul român, în interesul statului şi a decursului operaţiunii de războiu, am adus următoarea

Hotărîre:

Pun sub pază politică, în sensul dispoziţiei nr. 10962 Preş. a Min. de Interne pe: 1. Pavel Mioc; 2. Ion Alexandrescu; 3. Pavel Farca; 4. Ion Branca; 5. Efrem Mioc sen.; 6. Livia Mioc; 7. Francisc Ştepan; 8. Iosef Melina; 9. Iosif Fabian; 10. Iosif Căiman şi 11. Maria Capriţa-Boraci;

şi în acest sens:

1. Interzic ca numiţii să părăsească domiciliul lor din Vărădia fără permisiunea notarului comunal;

2. Îi oblig ca în fiecare zi la ora 12 să se prezinte la antistia comunală, care va purta o evidenţă precisă despre aceste prezentări;

3. Interzic să cerceteze birturile; nu-şi vor părăsi locuinţa de la ora 8 seara pînă la 5 dimineaţa;

4. Telegrame nu pot trimite decît cu permisiunea mea; convorbiri telefonice nu pot avea;

5. Nu pot conveni cu persoane streine numai în cazul admis de mine şi numai în prezenţa autorităţilor.

Despre toate acestea avizez consiliul comunal şi pe cei interesaţi şi-i somez să ducă la îndeplinire aceste dispoziţii căci la caz contrar vor fi pedepsiţi cu două luni închisoare şi amendă pînă la 600 coroane şi voi dispune imediata lor punere sub arest.

Contra acestei hotărîri nu este nici o cale de atac, ci numai plîngere către Ministerul de Interne.

Îndrum conducerea comunală să publice din cuvînt în cuvînt celor interesaţi această hotărîre; s-o explice şi procesul verbal despre acestea să mi-l înainteze.

Vîrşeţ, la 28 august 1916

ss Korossy, primpretore

Soldaţii întorşi de pe front în toamna anului 1918 n-au comis fapte reprobabile, parte fiindcă erau sătui de disordini, parte fiindcă se luaseră de cu vreme măsuri, pentru preîntîmpinarea oricărei disordine. În urma unei consfătuiri a fruntaşilor din jurul Oraviţei, ţinută la Banca Orăviţana din Oraviţa, s-a pus baza înfiinţării de Gărzi Naţionale în fiecare comună din Jurul Oraviţei. La această consfătuire au luat parte din Vărădia delegaţii: Remus Mioc şi Aurel C. Alexandrescu. Unii locuitori luaseră de la domeniul baronului Petru Baich 16 porci graşi şi mai multe unelte agricole. Garda Naţională adună porcii, îi taie şi carnea o vinde pentru acoperirea speselor cu întreţinerea Gărzii. În comună era o filială a societăţii “Pomăria”. Deoarece nimeni nu putea prepara rachiu din produsele proprii decît la această Societate, unde erau exploataţi fără milă, locuitorii comunei s-au năpustit asupra acestei Societăţi, vărsînd rachiul aflat în depozit, cca. 16000 litri şi spărgînd butoaiele.

Garda Naţională înfiinţează în luna octombrie şi a funcţionat pînă la intrarea în comună a sîrbilor, întîmplată la mijlocul lunei noiembrie 1918. Garda s-a înfiinţat sub controlul Comitetului Naţional local, al cărui preşedinte a fost Ioan Alexandrescu, iar secretar Aurel Alexandrescu. Comandantul Gărzii: sublocotenentul Gheorghe Velici şi Remus Mioc. [...]

Deşi din comuna Vărădia au fost delegaţi să participe la Adunarea de la Alba Iulia: Ioan Alexandrescu şi George Velici, acesta din urmă îmbolnăvindu-se în locul lui participă sublocotenentul Remus Mioc. Ajungînd delegaţii Vărădiei la Timişoara, care era sub ocupaţie sîrbească, împreună cu delegaţii altor comune au fost reţinuţi într-o sală de aşteptare, pînă au scăpat trenul de Lugoj - Alba Iulia. Alt tren, în acele vremuri tulburi nu era, spre a putea ajunge la timp la Alba Iulia. Într-un moment de neatenţie, Remus Mioc, împreună cu Gheorghe Fara, se furişează din grupul reţinuţilor şi prind trenul de Arad. La Arad anunţă Comandamentul român că delegaţia bănăţeană e reţinută în gara Timişoara. Intervenţia nu are însă nici un rezultat. Cu toate acestea, delegaţii bănăţeni, prin isteţimea lor, s-au ştiut strecura vigilenţei autorităţilor. Remus Mioc a semnat procesul verbal al Adunării de la Alba Iulia, ca delegat al comunei Vărădia.

În Vărădia, în acest timp, se retrag ultimele resturi de stăpînire maghiară. Fostul notar Emil Heszler predă biroul notarial şi toate agendele comunale notarului român Traian Boroancă. Jandarmii unguri plecaseră în primele zile ale prăbuşirii, noaptea pe furiş, lăsînd biroul şi cazarma fără nici o pază.

O altă relatare a surorii bunicului meu, Livia Mioc căsătorită Viciu, despre evenimentele anului 1918 în satul Vărădia (azi judeţul Caraş-Severin). Relatarea s-a publicat în perioada interbelică într-un ziar bănăţean neidentificat, articolul respectiv e decupat şi lipit pe nişte file în Fondul Ilieşiu de la Muzeul Banatului din Timişoara, Caiet Caraş III, f. 410-417. De aici a fost reprodus de Valeriu Leu şi Carmen Albert în “Banatul în memorialistica măruntă”, Muzeul de istorie al judeţului Caraş-Severin, Reşiţa 1995.

Crîmpeie de amintiri din negura vremurilor trecute.

Ziua de Sf. Maria 1916. Zi însorită de vară. Deşi eram în plin război, cu toate neajunsurile şi nevoile sale, noi, tineretul, eram bucuroşi că după masă plecăm la rugă în satul învecinat Mercina. Pe la amiezi aflăm că România a intrat în război. Nu ştiam precis că oare contra noastră [contra Austro-Ungariei - nota mea]

Imploram cerul să fie contra noastră; fraţii noştri dragi să vină să ne elibereze odată de apăsare străină, de suferinţele noastre milenare. Un boactăr (servitor al primăriei) ne invită, pe tata şi pe mine şi pe alţi zece, ca la ora 3 p.m. să ne prezentăm la primărie sau la caz contrar vom fi duşi cu jandarmii acolo. Paul Mioc preot ortodox, Ioan Alexandru învăţător, Eufrem Mioc comerciant, Măria Căpriţa Boraci, Livia Mioc, Ion Branca Giula, Paul Farca dirigintele corului, Gheorghe Cipu Turcu, Gheorghe Mioc Plauce, Străin Petanec, Tătaru, Iosif Melina, Iosif Căiman. Ni se face cunoscut că România a declarat război Ungariei, iar noi ca români înverşunaţi şi periculoşi statului maghiar, în interesul statului maghiar, vom fi puşi sub supraveghere. Seara de la ora 6 pînă mîine zi dimineaţa ora 6 nu e permis să părăsim locuinţa. Nu-i permis să ne folosim de telefon şi telegraf. Scrisorile noastre vor fi cenzurate. În fiecare zi între orele 11-12 a.m şi 5-6 p.m. trebuie să ne prezentăm în cancelaria primăriei spre a ne semna numele.

Nu mai puteam merge la Mercina. Bucuria noastră era stricată. O bucurie mai mare stăpînea sufletele noastre; bucuros aducem orice jertfă numai de s-ar ivi zorile unor zile mai bune: unirea tuturor românilor.

Mare tămbălău în comună. Bătea toba, muzicele de ţigani cutreiera satul chemînd populaţia rămasă acasă - tineretul era pe cîmpul de luptă - la marea adunare ce se va ţine în seara aceea. În piaţă, în faţa casei noastre se ridica un podiu înconjurat de steagurile statelor aliate. Am eşit, din curiozitate, şi eu să aud. Din întîmplare lîngă mine stătea bunul român Paul Farca. A vorbit notarul neamţ Heszler explicînd populaţiei că a mai sărit un duşman, România, dar nu ni-e frică căci vom învinge şi izbînda finală va fi a noastră. N-a insultat pe români. Cam în acelaşi sens a vorbit şi preotul gr. catolic, Augustin Radu. A urcat podiul învăţătorul confesional ortodox român care a făcut apologia statului maghiar milenar. N-am mai stat să ascult ce se vorbeşte, m-am întors acasă şi în seara aceia am plîns cu amar.

Societatea românească din satul nostru: D-na Alexandrescu soţia învăţătorului Ioan Alexandrescu cu copii Aurel şi Romulus, azi ambii ingineri la Inspectoratul industrial din Timişoara, Remus Mioc azi medic de circumscripţie în Cacova [bunicul meu; satul se numeşte acum Grădinari], Gheorghe Velici azi profesor la Blaj, Gheorghe Medoia azi protopop unit la Comloş, Eufrem şi Măria Mioc, Paul Farca şi alţii, se adunau la noi unde ceteam cu nerăbdare veşti îmbucurătoare de pe frontul român. Intrarea românilor în Ardeal pe la Braşov, Sibiu, Petroşeni, a fost o bucurie imensă pentru noi. De bucurie se aruncau pălăriile pînă în tavan, apoi cîntam la pian şi eu voce marşuri şi imnuri patriotice. Au prins de veste jandarmii, ne-au interzis ca societatea să mai vină la noi pentru că sub pretext că noi facem muzică, facem politică. De atunci casa noastră era păzită şi noaptea de jandarmi. Ne venea greu să mergem zilnic de două ori la primărie pentru a semna protocolul de prezenţă între orele 11-12 şi 5-6. Tata, din locuri îndepărtate unde mergea cu lucrătorii să-i supravegheze, trebuia să se potrivească pe la amează să fie acasă, seara la fel. Mare parte dintre noi, cei puşi sub supraveghere erau agricultori. Ce înseamnă pentru un agricultor plimbările aceste zilnice! Şi pentru mine era neplăcut înainte de masă să las totul şi să plec. Apoi seara la sate vitele trebuiesc ocrotite, cină la argaţi şi cîte şi cîte altele treburi în casă. Farmacistul Francisc Gergely de Baroth ungur neaoş din secuime, de altcum om bun, - de cîte ori mă vedea, se asocia să mă conducă pînă la primărie iar eu muream de ciudă.

Într-o sărbătoare apoi, - mi se pare că a fost ziua Sf. Cruci, în aceste vremuri grele de restrişte, cînd credincioşii erau adunaţi la Sf. biserică a găsi mîngîiere în rugăciuni şi a asculta glasul blînd şi duios al păstorului sufletesc Pavel Mioc, au năvălit jandarmii în lăcaşul sfînt şi au somat pe preot ca de la altar să-i urmeze pentru a fi dus la Sopron, la Sopronul acela de triste amintiri pentru atîţia români. Credincioşii au rămas uluiţi şi la deznădejdea lor exclamau: “D-zeule cît o să mai dureze nelegiuirea asta?” Înconjurat de jandarmi ca un criminal, preotul iubit se depărtează de la sf. biserică iar clopotele sunau duios parcă ziceau: “Rămas bun”. Se tînguiau de jalea bisericii rămase fără păstor. Ajuns acasă nici un moment nu l-au lăsat singur jandarmii ci în grabă l-au pus să-şi împacheteze ceva rufe, mîncare, abia a putut ceva să înghită şi apoi din mijlocul rudelor şi a credincioşilor a plecat pe drumul suferinţelor. La Timişoara, preoţii români au fost insultaţi, scuipaţi şi aruncaţi într-o cameră să doarmă pe jos.

De pe front, ştiri triste. Din faţa duşmanului, cu mult mai numeros, românii sînt nevoiţi să se retragă. Ni se rechiziţiona tot: grîu, porumb, etc. Nu aveam petrol, am căutat şi l-am înlocuit cu opaiţul străbunilor noştrii. În veacul luminei în nopţile lungi de iarnă de chinuiam la lumina săului. Lipsea zahărul. Însă nu pentru toţi. Alţii se lăfăiau în zahăr, petrol, orez. Ne-au luat şi căldările de aramă, cîte una, două, iar pe celelalte le ascundeam pe unde puteam ca să nu le găsească. A venit vremea ca din turnul bisericii să coboare clopotele şi să toarne tunuri din ele. Clopotele dragi cari în zile vesele de sărbătoare se bucurau cu noi iar în zilele triste plîngeau cu noi, plecau şi ele lăsînd satul pustiu. Într-o zi de iarnă din anul 1917, mă trezesc cu jandarmii la noi pentru a-mi controla toată corespondenţa, căci se bănuia că stau în corespondenţă cu fruntaşii de dincolo. Apoi că Vasile Branca, azi colonel în armata română, atunci dezertor din armata austro-ungară, prin mine, ar coresponda cu familia sa cu ajutorul lui Laurian Aron din Braşov azi maior în armata română trecut şi dînsul pe acele vremuri dincolo. În cameră era rece, nu mi se dădea voie să trec în altă cameră ca să-mi iau ceva haină mai călduroasă pe mine. La intervenţia mea energică, însoţită de un jandarm, am fost lăsată să mă îmbrac mai bine. Ceasuri întregi au scotocit între atîtea scrisori. În mîinile lor văd scrisori de la Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaci, adresate mie, pe vremuri; din norocire trec neobservate.

Plictisindu-se de atîta căutat, o mare parte din corespondenţă o duc cu dînşii spre a o controla şi mai bine şi la caz că vor găsi ceva suspect, o vor trimite procurorului din Biserica Albă. Tot asemenea au scotocit şi în casa unchiului meu, preotul Pavel Mioc internat la Sopron şi la verişorul meu Eufrem Mioc.

Într-o zi ducîndu-mă la comună pentru a semna prezenţa mi s-a spus că în birou este vestitul “fibirău” Korossy. Am intrat în cancelaria învecinată şi i-am zis fibirăului: “D-le fibirău, vă rog să luaţi la cunoştiinţă că de azi înainte eu nu mai pot să vin zilnic de două ori să semnez condica. Trimite-mă la Sopron, fă ce şti, dar eu nu mai vin!” Mi-a promis că va chibzui asupra acestui lucru şi peste cîteva zile mi se va răspunde. La cîteva zile a venit răspunsul că toţi sîntem obligaţi numai Dumineca să ne prezentăm pentru a semna prezenţa.

Pe frontul sîrbesc în apropiere de noi, se auzeau mereu tunurile bubuind. Aeroplanele sburau. Trupe treceau. Dacă poposeau în comuna noastră, cum aveam casă mare, imediat ni se rechiziţionau toate camerele. Odată a fost împărţit la noi, în trecere spre front, candidatul de avocat Aurel Bălan, azi pretor la Pecica şi un avocat sîrb, Dr. Vuletici. După masă au venit la noi toţi ofiţerii cu comandantul lor pentru ca să-şi petreacă la pian. În salon pe perete era tabloul lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Comandantul, un colonel ungur, tocmai întreba ce reprezintă tablourile acelea. Mă grăbesc să-i răspund că sînt Domni Români de cari sînt mîndră. Cînd Dr. Vuletici mi-o ia pe dinainte: “I zek szent kepek”, pentru că Ştefan Vodă avea o cruce în mînă, grăbită răspund şi eu: “Igenis, szent kepek”. După aceea Dr. Vuletici m-a făcut atentă că sîntem în războiu şi e bine să fiu prudentă. Altădată unii ofiţeri din Germania cu un conte polonez s-au oprit la noi. Voiau să cumpere costume naţionale româneşti pe cari mult le admirau. Contele polonez văzînd tabloul cu familia domnitoare română spunea că cunoaşte personal e Principesa Maria care este de o rară frumuseţă.

Ieromonahul Savatie Baştovoi atrăgea atenţia pe blogul său (unul din cele mai citite bloguri de limbă română): “nu cădeţi în amăgirea de a-i învinovăţi pe martirii care au incendiat Parlamentul şi Preşedinţia Republicii Moldova, deoarece ei nu au făcut decît să lovească în nişte obiecte devenite simboluri ale comunismului”.

Apelul părintelui Savatie nu este însă înţeles de clasa politică şi ziariştii de la Chişinău şi Bucureşti, care continuă să scrie de “provocatorii” puşi la cale de serviciile secrete ruseşti sau comuniste-moldoveneşti care ar sta în spatele protestelor (vezi de pildă teoriile vehiculate de Andrei Bădin, care comentează despre Basarabia şi la TV Antena 3).

Că liderii politici din opoziţia moldovenească nu s-au aşteptat la o asemenea amploare şi violenţă a protestelor era limpede încă de la dialogul pe care l-au avut cu Vladimir Voronin, prezentat pe acest blog (între timp, filmarea a fost scoasă de pe youtube, dar transcrierea discuţiei rămîne). E firesc ca liderii opoziţiei să se delimiteze de violenţe şi să arate că ei n-au îndemnat la aşa ceva, dar complet anormală este stăruinţa de a găsi scenarii în răbufnirea spontană de nemulţumire a mulţimii, care a îmbrăcat şi forme violente (şi nu este Republica Moldova singura ţară unde se întîmplă aşa ceva).

Să nu vorbim despre diversiune comunistă acolo unde a fost vorba de o răbufnire spontană a nemulţumirii populare, căci am vorbi cu păcat. Iar tinerii aceia, vînaţi de comunişti, nu merită să fie declaraţi pe deasupra şi “provocatori comunişti”.

S-a ajuns acum la situaţia în care a purta steagul românesc la o manifestaţie publică în Chişinău să implice riscul de a fi numit “provocator”. Nu cred că este o situaţie bună din punctul românesc de vedere, în condiţiile în care steagul românesc s-a folosit la manifestaţii de masă în Chişinău încă de pe vremea lui Gorbaciov (şi atunci stîrnea isterie, dar numai dinspre partea prosovietică a spectrului politic; acum stîrneşte isterie din amîndouă părţile).

Opiniile exprimate aparţin autorului. Intervenţiile mele sînt între paranteze drepte.

Dacă părerea mea are vreo importanţă, am să încerc să creionez o variantă de “scenariu”:

- momentul 22 decembrie găseşte conducerea Armatei dispersată pe teritoriu – gral. Guşe (comandant al operaţiunilor efective, în virtutea fucţiei de şef al M.St.Maj. şi prim-adjunct al ministrului apărării) aflat încă “în miezul problemei”, la Timişoara; gral. V.A. Stănculescu (la rândul său, adjunct al ministrului apărării naţionale ) aflat la sediul CC, în preajma dictatorului rămas fără ministru “de război” taman când avea mai mare nevoie.

- informat precis asupra stării reale a lucrurilor şi dotat cu “simţ de orientare”, gral. V. A. Stănculescu, pe baza prerogativelor ce le avea, pregăteşte şi realizează (în colaborare cu gral. I. Vlad) “salvarea” dictatorului şi punerea lui la păstrare.

- apoi se retrage la sediul M.Ap.N., unde avea la dispoziţie toate mijloacele necesare pentru conducerea Armatei; de aici avea să-şi folosească abilităţile reale şi să se ocupe în principal de problemele legate de verificarea, acceptarea şi acordarea girului Armatei unor noi lideri politici, dispuşi să acorde impunitate pentru cei implicaţi în represiune (oferind eventual, la schimb, perechea dictatorială).

- gral. Guşe, sosit mai târziu în Bucureşti, acceptă un rol aparent secundar (poate şi pentru faptul că era conştient de incapacitatea de a “negocia” aspecte politice) mergând la CC; aici, după ce a constatat personal ostilitatea populaţiei faţă de conducătorii represiunii, avea să fie în miezul evenimentelor care au dat tonul la cacialmaua “teroriştilor” - singura posibilitate de a deturna istoria şi de a transforma ceata de comandanţi ai represiunii în… “luptători-eroi pentru salvarea Revoluţiei”.

- cei doi generali orchestrează o amplă operaţiune diversionistă, ajutaţi de formatori de opinie mai mult ori mai puţin cunoscuţi, prin intermediul căreia “se scot basma curată”, dar mai realizează şi alte deziderate: acela de a ţine masele cât mai departe de locurile în care se făceau cărţile politice, precum şi pregătirea psihologică pentru acceptarea evoluţiile ulterioare (bazate pe lozinca “Armata e cu noi !”).

- pas cu pas, foştii “tovarăşi de arme” din Timişoara, care aveau suficiente cunoştinţe despre reala implicare în represalii, sunt îndepărtaţi fie fizic (vezi căderea inexplicabilă, sub focul propriilor forţe, a elicopterului care-i transporta la Bucureşti pe gralii. M.I. Nuţă şi Mihalea, deja declaraţi unici represori şi arestaţi), fie mai delicat, cum a fost cazul gral. I. Vlad; tot astfel, încă din seara de 22 decembrie conducerea armatei şi aceea politică provizorie vor declara că forţele M.I. desfăşoară acţiuni teroriste;

- apoi, bănui că abilitatea îl determină pe gral. V.A. Stănculescu să aducă în fruntea M.Ap.N. un om care părea dispus “să pape momeala” unei funcţii la care aspirau toţi generalii; aşa se face că gral. Militaru ajunge ministru, deşi se cunoştea faptul că era “vulnerabil”, dar nu participase la tentativele de înăbuşire a revoltei; represorii se retrag spre posturi mai potrivite, dar rămânând tot timpul în imediata apropiere a puterii politice şi militare, direct ori prin “ucenici”.

- gral. V. A. Stănculescu, convins fiind că moartea lui Ceauşescu va mulţumi populaţia supusă la represiune şi o va determina să “scape din vedere” conducerea M.Ap.N., colaborează cu noul grup de putere provizorie, format din persoane care au hotărât moartea dictatorului; procedează în mod direct la organizarea “procesului” de la Târgovişte şi la execuţia cuplului dictatorial, convins fiind că orice ulterioară răspundere pentru acest act pripit, chiar şi numai morală, avea să cadă în sarcina magistraţilor militari.

- tot din acest context a făcut parte şi transformarea în “erou” a gralului. V. Milea, premiză în lipsa căreia toţi cei care, din ordinul lui Ceauşescu, acţionaseră cu “elan şi devotament revoluţionar” faţă de “elementele degradate şi huliganii” din localităţile ce au cunoscut operaţiuni represive, ar fi ajuns la groapa istoriei alături de Milea, via tribunale militare. Pe parcursul a câtorva zile s-au depus eforturi mediatice disperate pentru “recuperarea” onoarei ministrului V. Milea. Moartea sa, acum atât de contestată, a fost transformată într-un gest de suprem eroism, deşi survenea după aproape o săptămână de activitate acerbă pentru “apărarea cuceririlor revoluţionare şi a comandantului suprem”, alături de ceilalţi factori de răspundere din ministerul ce îl conducea, din M.I. şi alte cadre de înaltă decizie din structurile de partid.

Cu toată condescendenţa pentru membrii familiei sale, în nici un fel răspunzători de faptele fostului ministru M.Ap.N., este greu pentru un om raţional şi pentru cei care-şi plîng adevăraţii martiri să admită terfelirea unuia dintre momentele cruciale al istoriei acestui popor şi a celor care au murit de “glonţul patriei, cel dulce ca mierea”… Din punctul meu de vedere, vinovăţia gral. V. Milea în faţa moralei, a legii şi a istoriei este de necontestat. Oricum ar fi plecat spre tărâmul umbrelor, avea să fie aşteptat de cei căzuţi sub gloanţe ****ite din arme, în urma ordinelor sale… Practic, “păpuşarii” au încercat să transforme o serie de circumstanţe privitoare la decesul gral. V. Milea într-o problemă de fond pentru revoluţia română.

Pentru ipoteza în care afirmaţiile mele nu par credibile, menţionez faptul ca în cursul cercetărilor întreprinse la Brăila am regăsit ordinele ministrului apărării naţionale într-o Dispoziţia de luptă (din perioada 16-18 decembrie 1989) transmisă de Divizia din Brăila către unităţile subordonate:

Procurorul militar Teodor Ungureanu a anchetat, in decembrie 1989, asa-zisii "teroristi" arestati in sediul Ministerului Apararii. Amintirile magistratului sunt o marturie pretioasa despre paradoxurile acelor zile si ne dezvaluie, cu certitudine, cine nu au fost teroristii.

Episodul "teroristii" si toate zvonurile care au circulat in jurul acestora a generat asa-zisa psihoza a terorismului, a actelor de diversiune, amplificata si de exagerarile populatiei. Nici macar un singur dosar instrumentat de Parchetul Militar nu a reusit sa demonstreze existenta "teroristilor" si implicarea lor in actiunile violente din decembrie 1989. Procurorul magistrat Teodoru Ungureanu povesteste cum a decurs, in acele zile, "episodul teroristii".

 Din dupa-amiaza de 22 decembrie nu mai parasisem serviciul decat spre a merge in sediul Procuraturii Generale, mai precis la Directia Procuraturilor Militare, unde, alaturi de ceilalti procurori militari asistam la un spectacol ce semana, intrucatva, cu imaginile transmise de TVR.

La Directie, ca in tot Parchetul General de altfel, se dezlantuise un "sindicalism" incipient, cu sedinte fulger in cursul carora spe******tii in "adeziuni" isi storceau creierii spre a fi in pas cu moda, dar sfarsite de cele mai multe ori cu schimburi de replici taioase intre procurorii mai tineri si conducatorii de pana atunci, de la nivelul DPM.

 La televiziune

Doar in noaptea de 23 decembrie, cand nici unul din soferii de serviciu de la PG nu erau dispusi "sa faca o cursa" pana la TVR, cu delegatia ce urma sa dea citire unei adeziuni (asa cum vasalii isi prezentau omagiile), am acceptat, poate din nebunie, sa merg cu propria masina - o Dacie rosie, culoare neagreata de catre "teroristi" care, din motive numai de ei stiute, preferau pentru plimbare autoturisme de culoare albaâ . Asa se face ca, dupa ora 22:00, am ****it spre Televiziune avand la volan pe soferul PMB - subofiter Eugen Alexa, un tip de toata isprava, care cunostea orasul ca pe propria ograda, avea curaj vecin cu nebunia, iar in ale volanului putea sa bage in cofa orice sofer de la Serviciul Circulatie (…mai putin pe Cladoveanu).

Am ocupat "locul mortului", avand la indemana legitimatia militara si aceea de serviciu, pentru trecerea prin filtrele intalnite pe traseu. Am luat-o pe cont propriu, sau mai precis am mers pe mana celui de la volan, care mai facuse, pe timp de zi, cateva curse. A condus pe o ruta ocolitoare, dar pe care mai functiona, din-doi-in-doi, iluminatul stradal. "Delegatii" de pe bancheta din spate nu prea intelegeau de ce mergeam prea incet, cu farurile si plafonierele aprinse, considerand ca "eram tinte sigure pentru teroristi". Soferul le-a raspuns ca "pana la Dumnezeu, ne rad sfintii".

 "Grup pestrit"

 Cred ca aveau sa inteleaga talcul acestor vorbe ceva mai tarziu, cand au vazut cu ochii lor modul in care actionau filtrele rutiere, formate din oameni cu mult mai stresati decat noi. Ni s-a permis accesul numai pana in Piata Dorobanti. Dupa ce filtrul de aici a comunicat la dispozitivul de paza al TVR sosirea noastra, s-a aprobat patrunderea in dispozitiv doar a celor trei procurori civili, noua ceranduni-se, in mod expres, sa parasim zona. Ne-am retras la baza fara incidente.

In dimineata urmatoare, am primit vizita-fulger a d-lui Mazilu. Pe specific revolutionar, eram adunati toti procurorii existenti, intr-o sala de studiu de la parterul PG. Am ramas chiar langa usile de acces, loc in care era ceva mai mult aer decat in sala ocupata de peste 100 de oameni.

Dupa o asteptare destul de indelungata, din strada a intrat pe usa folosita pana nu de mult numai de fostii procurori-generali si activisti de rang inalt, un grup pestrit format din parasutisti militari si cativa civili, care se agitau in jurul delegatului noii structuri de putere. Casti metalice, combinezoane de lupta, fete marcate de nesomn, glasuri ragusite, miros de praf de pusca…

Mazilu

 Impingand cu brutalitate pe cei din cale, au creat un culoar pana la o masa de prezidiu, prin spatiul creat avansand vijelios dl. Mazilu . Ni s-a adresat direct, pe un ton raspicat, comunicandu-ne ceea ce deja vedeam permanent la televizoare. In esenta, am fost anuntati, solemn, ca tirania ceausista luase sfarsit, ca structurile represive erau desfiintate si ca de la noi, ca procurori, se astepta "ruperea de vechile mentalitati si metode de lucru". Poate am interpretat eu gresit, dar am avut impresie ca onorabilul dizident (fost ofiter de securitate, daca nu gresesc) profera amenintari, la modul cel mai general, ca si cum toti din sala ar fi avut, pana la 22 decembrie cea mai fructuoasa colaborare cu structurile din care facuse si dsa. parte.

Atunci s-au facut si primele afirmatii despre faptul ca, in zilele ce vor urma, vom reintra in activitate, trebuind sa purcedem la anchetarea unor "teroristi" retinuti si arestati. Nici un cuvant insa despre numeroasele victime rezultateâ

Psihoza

 Auzisem pana in acel moment aproape toate comunicatele, mai mult sau mai putin oficiale, care generasera, amplificasera si mentinusera o adevarata psihoza a "actiunilor teroriste". Nu cred ca in acele prime zile de libertate existau romani care se indoiau de veridicitatea celor transmise de TVR. Oricum prea putini civili (poate chiar si militari) cunosteau ceva despre "cenzura militara", "actiuni de dezinformare si de subminare psihologica" ori despre "manipulare"

Toti vedeau, aievea, copii spintecati, maternitati, spitale ori centre de recoltare a sangelui atacate de supraoameni proveniti din Securitate, orfelinate speciale, din creierii muntilor, din spuma marii, din vazduh, din Est, din Vest, din state arabe sau cine mai stie de unde… Surse de apa otravite, atacuri asupra studioului 4 al "Televiziunii libere" si unitatilor militare, bombe gasite prin subsoluri, canalizari, poduri, terase si catacombe stapanite de teribili ucigasi nevazuti si nestiuti de nimeni.

Coloane de tancuri, escadrile de elicoptere fara insemne de recunoastere, desant aerian si maritim, toate venite din neant spre a salva "ultimul mohican" din pleiada conducatorilor comunisti europeni maturati, in fatidicul an 1989, de ultimele valuri ale unei furtuni ce leganase escadrele de nave ancorate in preajma unei insule pierdute in Mediterana…

Procuror somat

 Sub asemenea auspicii, mai multi procurori militari, au fost transportati in diverse locatii pentru identificarea si audierea persoanelor suspecte de actiuni cu caracter terorist.

Imi amintesc faptul ca procurorul A. Saiciuc a fost transportat de o masina la Spitalul de Urgenta. A ajuns acolo, daca nu gresesc eu, dupa lasarea intunericului.

A gasit acolo tot atatia teroristi (reali) cate pietre filozofale s-au aflat in epoca moderna…

A fost insa atat de aproape de a se intalni cu moartea, incat nu va uita niciodata cele petrecute. Din cele reletate de acesta, imediat dupa revenirea la sediu, aveam sa aflam ca, din momentul in care ajunsese pe trotuar, a trait un cosmar, din care doar destinul l-a scos. Fiind un om cu o inaltime peste medie, este posibil ca simplul mers mai grabit sa fii denaturat perceptia celor din dispozitivul militar de "aparare" a Spitalului de Urgenta. Asa se face ca a fost somat sa se aseze in genunchi, cu mainile la ceafa.

Sub amenintarea armelor, dupa perchezitionare, a reusit cu mare greutate sa convinga un ofiter ca este, cu adevarat, procuror militar si ca avea de efectuat cercetari ordonate pe cale ierarhica.

Sansa

Evident, simpla prezentare a ligitimatiei de serviciu valora in acele momente prea putin, atata timp cat sosirea procurorului nu fusese adusa la cunostinta dispozitivului de paza. Sansa vietii a fost reprezentata de prevederea procurorului-sef, care ne ordonase sa nu plecam, nici chiar in misiune, cu armele din dotare ( niste amarate de pistoale TT, primite abia in seara de 23 decembrie…). Cred ca existau putine sanse ca, in cazul gasirii armei asupra procurorului, acesta sa nu fii fost declarat "terorist" si sa nu fii cazut victima unuia dintre cei care cautau cu ardoare gasirea acestor "fantome". Si cum teroristii trageau din orice pozitie, erau atletici si mai ales perfizi, era posibil sa ne fii amintit acum, cu regrete eterne, de colegul si prietenul nostru, pentru ca , fara nici o indoiala, "cel mai bun terorist era cel mort"

Voluntariat

A trecut ceva timp de atunci… Asa ca memoria, oricat de antrenata ar fi, te poate insela in ceea ce priveste un reper strict calendaristic. Sa fii fost 24 decembrie? Sau poate chiar ziua primului Craciun liberâ

Un lucru mi-l amintesc cu suficienta precizie, sub aspect temporal: in acea zi cadea parca prima zapada a acelei ierni peste Bucurestiul insangerat. O patura de nea subtire, plimbata de colo colo de primele rafale ale crivatului. Acest lucru nu il pot uita, pentru ca iarna ma prinsese in hainele civile, de toamna calduroasa, pe care le luasem pe mine in dimineata de 22 decembrie, cand am plecat de acasa spre sediul Procuraturii Militare Bucuresti, aflat atunci la cca. 100 m de Piata Universitatii.

Se innoptase cand am fost chemati la procurorul-sef al PMB si ni s-a solicitat, pe baza de voluntariat, sa formam o echipa care sa se deplaseze la sediul MApN, pentru identificarea si audierea unor "teroristi", actiunea fiind solicitata de catre cei care preluasera conducerea ostirii. Am acceptat "provocarea", mai mult din dorinta de a vedea si eu un terorist, alaturandu-ma altor cativa colegi ceva mai varstnici (procurorii militari Mihai Popa-Cherecheanu, Gheorghe Petrean, Ieronim-Gavril Guzu si, daca nu gresesc, Mircea Tanasa).

MApN

Am inchis in fisetul personal arma, luand cu mine cateva pachete de tigari, fiind deja informati ca aveam sa revenim "la baza" dupa terminarea audierilor si luarea masurilor legale ce aveau sa fie impuse de situatiile concrete.

In curte, ne asteptau doua masini de serviciu si un ofiter de legatura necunoscut, care ne-a atras atentia, in cel mai serios mod, ca dispozitivul MApN se afla in cursul unor lupte cu elemente teroriste, infiltrate si ascunse in blocurile din imprejurimile acestuia.

Am convenit ca urma sa executam intocmai cele ce ne vor fi indicate de "calauza", urcandu-ma in autoturismul condus de catre soferul nostru. Celalalt autoturism, avand la bord ofiterul de legatura, a ****it primul. Nu imi pot reaminti toti ocupantii autoturismului in care ma gaseam, cu exceptia lui Gabi Guzu, omul de la care "am furat meseria" in perioada celer doi ani de stagiatura, si de care ma lega o destul de veche prietenie.

 Liniste si bezna

Daca as afirma ca nu mi-a fost teama pe timpul drumului, as minti cu nerusinare. Stiam deja ca in fata MApN se murea de-adevarate, ca luptatorii din dispozitivul de aparare nu economiseau munitia… Am trecut facil prin mai multe filtre amplasate pe traseu. Dupa parcurgerea Splaiului, am urcat la Cotroceni, de unde am intrat spre Drumul Taberei, ajungand chiar in fata MApN.

La poarta principala de acces in minister, ca de altfel pe intreg aliniamentul stradal, se aflau pe pozitii tancuri, distantate la cca. 20 m unul de altul. Nu se vedeau in preajma acestor luptatori la sol, dupa cum nici pe turele nu se gaseau servanti.

Totul era scufundat intr-o liniste si o bezna de mormant, nesesizandu-se nici un licar de lumina la ferestrele ministerului sau la cele ale blocurilor din apropiere.

 Indicatii prin portavoce

 Primul autoturism a oprit chiar la limita intersectiei, dupa un schimb de semnale luminoase, cu farurile, cu unul din cele doua tancuri amplasate la dreapta si la stanga portii de acces. Imi amintesc cu precizie ca pe turela unuia din tancuri functiona un proiector cu o lumina slaba, de culoare albastra. Prin portavoce, cu glas scazut, ni s-a ordonat sa coboram cu totii din autoturisme, fara obiecte in maini (oricum, nu luasem cu noi decat instrumente de scris, tigari si doar o singura geanta in care aveam formulare de declaratii) si sa ramanem langa acestea, in dreptul portierelor, la un metru de caroserii.

Dupa cateva zeci de secunde, de la Punctul de Control-Acces au traversat strada cativa militari. Ajungand langa noi, am remarcat ca printre ei se gaseau doi ofiteri inferiori echipati cu tinuta de instructie, deosebita de uniforma de lupta a militarilor in termen numai prin faptul ca, pe epoletii din postav kaki, aveau prinse stelele corespunzatoare gradului. Practic, daca te aflai la o distanta medie si, mai ales in intuneric, nu aveai posibilitatea de a deosebi un militar in termen de un ofiter (ambii purtatori de casca metalica) decat dupa fizionomie.

 "Calauza"

 Dupa o atenta perchezitie, ni s-a ordonat sa mergem, in coloana, incadrati de militarii care ne intampinasera si fara nici o graba, pe urmele celor doi ofiteri. In felul acesta am patruns in PCA, ale carui fereste erau camuflate cu paturi. In interior nu functiona nici un bec. Cred ca am asteptat aici in jur de 10-15 minute, in aceeasi liniste apasatoare, pana ce a venit un ofiter superior, spre a ne prelua. Nimeni dintre noi nu a reusit sa inchege vreun dialog edificator cu militarii din PCA.

De cum a venit, noua noastra calauza ne-a cerut, pe un ton convingator, sa mergem dupa el, in coloana, fara a ne abate un pas de la traseul urmat de el, fara a discuta ceva si fara a aprinde tigari sau produce zgomote.

Ne-a atentionat ca pe traseu vom intalni amplasamente de aparare (locase de tragere individuale sapate printre arbusti) ocupate de militari in termen obositi si stresati de "luptele" la care fusesera martori si participanti. Apoi am ****it pe urmele ofiterului, trecand cu pasi de melc pe langa mai multe gropi in care tremurau de frig militari, ce nu vedeau in fata lor decat un gard de beton armat. Mai intai am fost condusi la cladirea in care am banuit ca fiinta grupa operativa. Spun aceasta intrucat aici se gasea si camera ofiterului de serviciu.

"E groasa!"

Printre cei prezenti in hol am intalnit un fost procuror militar (transferat pe un post de consilier juridic la minister). Era la fel de jovial precum il gasisem in alte ocazii. Ne-a spus ca "e groasa", dar eu am priceput prea putin, fiind contrariat de "tinuta" purtata: la costumul de serviciu, cu centura, diagonala si pistol asortase o minunata pereche de… papuci de casa! De fata era si gen. Gheorghe Diaconesccu (fost adjunct al procurorului general, care, dupa retragerea de la Timisoara nu mai trecuse pe la PG), acesta retragandu-se intr-un birou cu procurorul cu cel mai mare grad dintre noi (Mihai Popa-Cherecheanu). Am mai schimbat cateva vorbe cu fostul nostru coleg (conu’ Cristian Stanescu). Cu seriozitate, afirma ca, in zilele si noptile anterioare, la minister se trasese "in draci", cu mai toate categoriile de armament, inregistrandu-se morti si raniti. Mult mai tarziu aveam sa aflu ca quasitotalitatea victimelor tragerilor de pana in acea seara se inregistrasera in exteriorul ministerului, al carui dispozitiv de aparare deschisese focul chiar si asupra unor forte amice chemate in sprijin.

"Teroristii"

 Dupa revenirea intre noi a sefului echipei, ne-am deplasat la locul in care se gaseau persoanele retinute si ni se alocasera spatii de ancheta - camere obisnuite cu birori, mese si scaune. Am fost condusi la incaperile in care erau detinutii, gasindu-i pe acestia aglomerati in zonele centrale ale catorva incaperi mai spatioase, ingroziti, intr-o stare psihica si fizica greu de exprimat cu decenta. Erau legati la maini, unii chiar si la picioare, desi nu existau mandate de arestare. Nu aveau nici macar tigari, erau extenuati. Unii priveau in gol, altii cu o teama nedisimulata. Din ochii tuturor disparuse speranta…

Erau exclusiv barbati cu varste intre 25 si 45 ani, unii de-a dreptul piperniciti, altii atletici, cu precadere persoane brunete, cu trasaturi arabe… Cativa din acestia prezentau evidente echimoze si excoriatii la nivelul capului, si am banuit ca in urma unor excese de exprimare a "oprobiului public" si urii fata de "teroristii" despre care clampaneau cei de la TVR. Multi dintre ei erau imbracati lejer, ca si cum ar fi fost ridicati "pe sus", din locuinte. Prin usile larg deschise, care permiteau militarilor inarmati din paza sa-i supravegeze, razbatea un miros greu de suportat.

 Primul "terorist"

 Eu am nimerit o camera suficient de mare. Norocul nu avea insa a-mi mai surade atunci cand mi-a fost adus primul "terorist"… Acesta era un militar roman, locotenent tanchist dintr-o unitate militara bucuresteana (01210, daca nu gresesc cumva), al carui nume nu l-am retinut intrucat in cauzele cu " persoane suspecte de terorism" depistate in Bucuresti nu aveam sa mai lucrez, urmare a ordinului de declansare a cercetarilor la Braila.

Fusese comandantul echipajului unui tanc ce se ratacise de restul grupului si, in conditiile in care nu avea legatura radio cu sefii sai, purtase un soi de razboi particular, semanand spaima in garnizoana prin "luptele" pe care le purtase prin complexul expozitional de langa Casa Presei (unde, parca, trasese chiar si cu tunul). In tot acest timp se "informase" despre starea si evolutia evenimentelor fie de la cetateni, fie din fragmente de transmisii tv la care asistase pe la casele unde oprise spre a gasi apa si un telefon prin intermediul caruia sa contacteze unitatea sa.

"Aventura" acestuia, demna de un film de actiune semnat de Sergiu Nicolaescu, se terminase in dimineata de 24 decembrie, cand intampinase cu salve de mitraliera grea TAB-urile din avangarda unei coloane de blindate adusa tocmai de la Focsani sau Galati spre a ne scapa de amenintarea terorista, careia "firavele" trupe din Bucuresti nu le mai puteau face fata… Ingrozit de eroarea comisa si de repercusiunile posibile, comandantul de tanc ****ise in tromba spre centrul orasului. A fost insa urmarit de un tanc din coloana atacata si blocat in apropierea Arcului de Triumf.

"Superman"

 Toate explicatiile pe care le daduse, plauzibile si confirmate de ceilalti membrii ai echipajului, nu au mai valorat insa nimic in fata tovarasilor sai de arme atunci cand acestia au gasit in buletinul sau de identitate… un calendar cu Bruce Lee. Si cum "nenorocitul" mai indraznise si sa se fi nascut chiar in locul unde vazuse lumina zilei taman… "odioasa", este lesne de inteles cum isi pierduse arma, functia, gradele, cureaua de la pantaloni si sireturile de la bocanci, fiind declarat "Superman", "agent strain" s.a.m.d. Ofiterii care incercau sa ne sprijine in ancheta afirmau ca acel calendar (care nici macar nu era tiparit, ci era realizat prin fotografierea unui poster al regretatului actor si maestru al artelor martiale) ar fi un soi de semn de recunoastere pentru nu stiu ce organizatie oculta, in care erau reuniti luptatori devotati dictaturii ceausiste…

Am consemnat atunci cu lux de amanunte tot ce declarase, chiar daca starea in care se gasea in acele momente nu era in masura a conferi taria unei declaratii "beton", iar despre continuarea cercetarilor nu mai am nici o cunostinta. Declaratia sa cuprindea, cuvant cu cuvant, ceea ce relatase si cu privire la misiunile executate in noaptea de 21/22 decembrie…

Milea si Hortopan

 Atunci am aflat ca, in acea noapte de cosmar, gen. V. Milea, secondat de gen. Hortopan, a condus in mod direct si nemijlocit interventia cu tancuri asupra baricadei de la Intercontinental. Ofiterul tanchist a relatat componenta plutonului de tancuri din care a facut parte (cu indicativele Baghera 1, 2, 3, 4), dislocat din dispozitivul de la CC si adus la Sala Dalles, loc din care s-a ****it asaltul baricadei. Membrii echipajului acelui tanc aveau sa-mi relateze cum, dupa strapungerea baricadei, se dezlantuise vanatoarea demonstrantilor anticeausisti, tancurile continuand "marsul triumfal" pana la magazinul Unirea, iar de aici, pe bdul. D. Cantemir, pana in zona Marasesti.

Unele lucruri le auzisem inca din noaptea de 21 decembrie, cand vecinul meu de apartament venise acasa, aproape de miezul noptii, cu hainele tavalite, desfigurat de spaima dar si de revolta, strigandu-mi in fata: "militarii tai ne-au fugarit cu tancurile si trageau dupa noi ca dupa iepuri".

 Erou sau nu?

 Un tip cat un munte, cu un suflet pe masura, plangea mai abitir decat baietelul sau, care nu implinise inca o luna, zgaltaindu-ma de parca ar fi vrut sa mature cu mine tot gunoiul in care traise pana atunci… Povestea cu greu, aproape incoerent, inecat de furie, cum in apropiere de liceul "G. Sincai" gasise o femeie ranita de un glont in zona pieptului, provenit, cel mai probabil, de la tragerile de avertisment, in plan vertical (supozitie la care am ajuns dupa ce imi relatase ca proiectilul ar fi patruns superficial si de sus in jos). Deja incepeam a ma intreba unde este adevarul: de partea celor care-l declarau pe gen. V. Milea drept erou sau de partea celor care-l "colorau" in cu totul alte nuante. Asa explic si interesul cu care am audiat acei "teroristi" care, pana mai ieri, erau condusi de un viitor "erou"

 CV - Colonel magistrat TEODORU UNGUREANU

Unul dintre cei mai faimoşi bărbaţi din România, actorul, regizorul şi scenograful Sergiu Nicolaescu împlineşte astăzi 79 de ani.

Nicolaescu s-a născut la Târgu Jiu, dar la vârsta de cinci ani, părinţii au părăsit oraşul şi s-au stabilit la Timişoara. A absolvit Universitatea Politehnica Bucureşti ca inginer mecanic, iar după absolvire a început să lucreze la filmări combinate în cadrul Studioul cinematografic Alexandru Sahia, specializat pentru filme documentare şi jurnale de actualităţi.

După revoluţia română din 1989, în care a fost implicat, Sergiu Nicolaescu a susţinut Frontul Salvării Naţionale, fiind ales în repetate rânduri senator pe listele acestei formaţiuni politice, iar apoi al PDSR. În 2004 a fost numit de Ion Iliescu membru în Colegiul Naţional al Institutului Revoluţiei Române. (Wikipedia)

De-a lungul bogatei sale cariere, Nicolaescu a jucat şi/sau regizat în peste 40 de filme, dintre care amintim: Dacii, Mihai Viteazul, Un comisar acuza, Cu mâinile curate, Ultimul cartuş, Revanşa, Nea Mărin miliardar, Duelul, Ringul, Noi cei din linia întâi, Ciuleandra, Mircea, Francois Villon.

Pentru mai multe informaţii accesaţi site-ul oficial.

Pagina precedentă

Pagini

din